Antonia Noël: „Gestionarea emoțiilor nu presupune eliminarea, ci înțelegerea lor”​

În cele mai multe cazuri, abilitatea de a comunica îți netezește drumul spre succes, atât în viața personală, cât și pe plan profesional. Pentru cei care nu s-au născut cu acest dar sau nu l-au descoperit încă, există o speranță: profesioniștii în comunicare.

Antonia Noël a absolvit cursurile de Jurnalism de la Institut Universitaire de Technologies din Tours, Franța. A profesat ca jurnalist în Paris şi director de Comunicare  într-o societate  multinaţională din București, însă a păstrat mereu o legătură de suflet cu dezvoltarea personală. A urmat cursurile Institutului ESPERE International, din Paris, susţinute în România de psihologul Aleth Naquet. S-a specializat în comunicarea relaţională şi relaţiile interumane, a devenit formator certificat de I.E.I. Paris. Din 2011, susţine cursuri, conferinţe şi ateliere destinate celor care doresc să-şi amelioreze comunicarea în viaţa de zi cu zi: manageri, antreprenori, părinţi – copii, parteneri de viaţă, profesori – elevi. Trainer acreditat CNFPA, absolvent al cursurilor Metodei Silva (SLS și SIS), a participat la formări de coaching NLP, Eneagrama şi a urmat supervizări şi specializări în Managementul Comunicării, în ţară şi în Franţa. Oferă şedinţe individuale de consultanţă în comunicare, prin care ajută oamenii să comunice eficient.

angajatorulmeu: Ce înseamnă, de fapt, dezvoltarea personală? Cum ați ajuns să descoperiți acest domeniu?

ANTONIA NOËL: Să te dezvolți personal înseamnă să continui să crești, pe tot parcursul vieții. Nu este vorba de creșterea fiziologică, care se oprește la un moment dat, nici de cea cognitivă, ci de acea explorare interioară, care îți aduce beneficii, în mod constant, pe tot parcursul vieții. Auzim mereu această sintagmă –  „dezvoltarea personală”, însă puțini dintre noi ne dăm voie să accesăm cele mai profunde învelișuri ale sufletului nostru. De ce? Pentru că orice descoperire ne poate trimite către latura noastră vulnerabilă, ne pune față în față cu suferințele și rănile noastre arhaice. Pentru mine, dezvoltarea personală are un dublu scop: o mai bună auto-cunoaștere, pentru o poziționare onestă a mea în raport cu ceilalți, și implicit, generarea și stimularea unor relații de calitate, pe care mi le doresc cât mai trainice.

Îl ascultam deunăzi pe Robert Waldinger, reputat psihiatru de la Harvard, vorbind despre studiile științifice conduse pe parcursul a peste 70 de ani, referitoare la noțiunea de fericire. Încă o dată, concluzia acestor studii este că, dincolo de ceea ce putem crede mulți dintre noi – și anume că fericirea e legată de dorințe de tipul „să fiu bogat”, „să fiu celebru” -, fericirea ține de calitatea relațiilor pe care oamenii știu să și le propună unii altora. Dezvoltarea personală are, inevitabil, acest scop, de a oferi fiecăruia relații de calitate. În ceea ce mă privește, am fost atrasă de mică de domeniul introspecției, de cel al înțelegerii propriei persoane și al emoțiilor care ne acompaniază și ne îmbogățesc existența.

Ce vă inspiră în munca de zi cu zi?

Oamenii. Sub toate formele, în diverse contexte sau împrejurări. Sunt și am fost, de mic copil, un fin observator al situațiilor date. Am și un spirit critic destul de evidențiat, lucru pe care l-am identificat și mi-am dorit să-l transform într-un atu, așa că am decis să exploatez aceste două calități și să le folosesc în munca mea de zi cu zi. Îmi place să alternez situațiile, să consiliez oamenii din domeniul de business, să lucrez pe situații familiale sau să mă aplec asupra copiilor, identificând nevoile lor specifice. Îmi place că munca mea nu este repetitivă. Nu cunosc rutina, proiectele se succed și nu se aseamănă, însă au un numitor comun: omul și relațiile interpersonale. Bineînțeles, cele mai frumoase satisfacții sunt legate  de rezultatele pe care le văd și le primesc în mod direct, prin ochii celor care vin și-mi mulțumesc, după sesiuni de consultanță petrecute împreună, sau de la oameni din țară, cursanți care-mi scriu. Trăiesc o bucurie imensă în faptul că am posibilitatea să transmit, să dau mai departe informații și instrumente utile oricui – repet, oricui – și să văd schimbări majore la oamenii cu care am lucrat.

De la șefi de întreprinderi, învățătoare, asistentă medicală, persoane din showbiz, procurori, coafeză, toți își doresc să facă o schimbare în bine, un pas către ei înșiși, pentru a înțelege și gestiona mai ușor anturajul, relațiile cu ceilalți.

Cum a arătat drumul dvs. profesional? Dacă ați putea să vă întoarceți în timp, ce ați schimba? 

Drumul meu profesional a fost unul ce s-a curbat în diverse direcții. Am lucrat deopotrivă ca jurnalist (redactor, editor știri radio/tv), om de comunicare în organizație (imagine, marketing), iar acum sunt consultant și formator în domeniul comunicării și al relațiilor interumane (îmi axez activitatea pe latura psihologică a comunicării). Am lucrat în Paris și la București, mi-am început cariera la Sibiu, orașul copilăriei mele. Însă, chiar dacă par diferite, aceste domenii sunt conexe, se întrepătrund și mi-au conferit, de-a lungul timpului, expertiza pe care o dețin astăzi în domeniul Comunicării, în sensul larg al cuvântului. Credeți-mă, dacă mă uit astăzi în spate, nu aș schimba nimic din punct de vedere profesional. Mă bucur că am crescut „organic” – acesta e termenul la modă, nu? -, adică pas cu pas, în timp și prin experiențele proprii, din care am învățat mereu.

Cum arată o zi obișnuită de muncă? Care sunt cele mai dure provocări, în viața profesională?

Zilele mele nu se aseamănă. Constanta în munca mea o reprezintă ședințele de consultanță în comunicare, pe care le susțin la cabinet. Aici vin clienții din diverse domenii de activitate, cu problematici diferite, legate de comunicare. Am clienți care vin pentru a-și ameliora calitatea relațiilor la locul de muncă, alții să-și regăsească echilibrul în relația de cuplu sau să înțeleagă mai bine cum să relaționeze cu copiii lor.

De la șefi de întreprinderi, învățătoare, asistentă medicală, persoane din showbiz, procurori, coafeză, toți își doresc să facă o schimbare în bine, un pas către ei înșiși, pentru a înțelege și gestiona mai ușor anturajul, relațiile cu ceilalți. Pe lângă aceste ședințe individuale, sunt invitată să susțin, în țară, conferințe sau seminarii pe tematici de comunicare, în funcție de nevoile specifice. Astfel, în curând voi merge la Cluj-Napoca, să susțin un curs dedicat antreprenorilor, mai apoi la Constanța, unde voi avea o conferință destinată medicilor, pe tema Comunicării cu pacientul.

Nici o provocare nu e „dură” pentru mine. Dacă ar fi așa, n-aș mai numi-o provocare. Pentru mine, provocarea înseamnă un stimul exterior, care îmi generează  motivația interioară de a realiza lucruri noi, frumoase, cu impact asupra celorlalți. Îmi place să învăț și să transmit continuu, asta e provocarea mea. Câteodată, dificultatea dintr-o provocare poate fi considerată atunci când sunt nevoită să-mi canalizez energia în diverse proiecte, simultan, atât pe plan profesional, cât și personal. Păstrarea echilibrului, balanței, în tot ceea ce facem, iată cea mai „dură” provocare a timpurilor noastre!

Care ar fi primul sfat pe care l-ați da unei persoane care vă cere ajutorul, din punct de vedere profesional?

Îmi este greu să vă răspund la această întrebare întrucât, în acest caz, nu cunosc nevoia celui care mă solicită. Pentru a putea ajuta pe cineva, este important, mai înainte de toate, să-i ofer ascultare. Să știu ce anume își dorește. Își poate fixa ca obiectiv o mai bună înțelegere cu colegii, o mărire de salariu, să lucreze pe un proiect anume, să nu se mai enerveze când șeful îl critică, să iasă din companie cu un salariu compensatoriu substanțial, să nu mai lucreze peste program, să aibă o echipă care să dea randament maxim – vedeți, toate acestea sunt dorințe legate de viața profesională. Însă fiecare nevoie a clientului are un răspuns specific, legat de problematică și de personalitatea proprie. Totuși, pentru toți cei care desfășoară o activitate profesională, aș putea spune că responsabilizarea, ascultarea activă și gestiunea stresului sunt trei practici esențiale pentru a dezvolta relații profesionale constructive.

Din păcate, multe grupuri mari încă se confruntă cu process-uri greoaie, care diminuează eficacitatea și sabotează creativitatea unor departamente, înecate în prea multe proceduri.

Ce ne lipsește ca să comunicăm mai bine?

Avem nevoie să ne cunoaștem, înainte de toate, pe noi înșine, să acceptăm că oriunde, acasă sau la locul de muncă, suntem „purtători de emoții”. Trăim și interacționăm prin modul cum percepem și ne raportăm la propriile emoții. Gestionarea emoțiilor nu presupune eliminarea, ci înțelegerea lor (frica, bucuria, furia, dezgustul, tristețea există în noi, continuu) și luarea celor mai bune decizii în raport cu ceea ce trăim. Este important, mai apoi, să reușim să punem în cuvinte ceea ce descoperim, să putem să ne facem înțeleși de către cei din jur.

Ca să comunicăm mai bine, este important, de asemenea, să știm despre ce vrem să comunicăm. Evident, îmi veți spune că nu toată lumea vrea să vorbească despre emoțiile sale. Nici nu este acesta scopul. Ideea este că putem aborda orice subiect dorim, atât timp cât suntem conștienți că avem anumite trăiri în legătură cu acesta. Aș mai adauga, de asemenea, că există un teritoriu pe care mulți dintre oameni pășesc, intrând în conflicte fără rezolvare: teritoriul propriilor valori. Credințele adânc înrădăcinate în subconștientul nostru nu vor ceda niciodată în fața celor opuse, prezentate de interlocutor. Este important, în aceste situații, să ne identificăm aceste credințe și să știm când și cum să ieșim dintr-un astfel de tipar, al pseudo-comunicării. Aceste lucruri se descoperă, se învață, pe parcursul unui proces de dezvoltare personală.

Care sunt diferențele între munca într-o multinațională și cea într-o companie nouă? Vă lipsește ceva din acele vremuri? Vă mai vedeți lucrând într-o astfel de întreprindere?

Mi-am înființat firma în 2008, cu ideea de a oferi consultanță în comunicare. Trecerea nu a fost bruscă, pentru că am început să susțin primele formări pe vremea când eram încă angajată. Diferențele dintre munca într-o multinațională și o companie nou înființată sunt destul de mari, însă pe mine lucrul acesta nu m-a speriat. Dimpotrivă, am văzut munca pe cont propriu ca pe o oportunitate. În multinațională, potrivit caracterului meu, mă simțeam oarecum constrânsă. Creativitatea, inițiativa și libertatea mea de acțiune erau îngrădite de diversele proceduri. Evident, respectarea procedurilor mi-a folosit ca auto-disciplină, însă până la un moment dat. Când trebuia să completezi o hârtie și să aștepți trei semnături pentru cumpărarea de creioane, am considerat că procedura nu mai este în serviciul productivității și al eficienței. Din păcate, multe grupuri mari încă se confruntă cu process-uri greoaie, care diminuează eficacitatea și sabotează creativitatea unor departamente, înecate în prea multe proceduri. Pe de altă parte, pot spune că din perioada multinaționalei îmi lipsesc socializarea, întâlnirile din cadrul diverselor acțiuni pe care le organizam în afara companiei.

Sunt un om al provocărilor și-mi place să intru în proiecte noi. Cu siguranță că astăzi m-aș putea întoarce ca angajat într-o companie mare, dacă aș găsi cadrul prielnic mie. Ar fi un mediu de lucru în care mi-aș pune competențele de formator în slujba angajaților companiei. Aș avea nevoie de un mediu de lucru echilibrat, să pot construi relații durabile, să am acces la informație, timpul meu să fie cuantificat nu prin orele de muncă petrecute pe un scaun, ci prin rezultatele obținute de angajații acelei companii. Evident că oferta financiară ar avea importanță, însă nu ar fi pe primul loc în alegerea companiei. Astăzi știu că bunul meu cel mai de preț este timpul pe care-l mai am de trăit (pe lângă sănătatea pe care o am) și nu sunt dispusă să-l vând pe bani mulți, în orice condiții. Este important cum îmi petrec acest timp, din punct de vedere profesional. Cu ce beneficii rămân? Dacă balanța „economiei relaționale” (timp investit/beneficii umane) este echilibrată, atunci voi spune da revenirii într-o companie mare.

Cu cine vă sfătuiți atunci când aveți de luat o decizie importantă?

Cu mama. Poate părea banal pentru unii, însă mie mi-a luat timp să vă pot da acest răspuns. La 20 de ani cred, că era ultima persoană cu care m-aș fi sfătuit. Am lucrat mult cu mine însămi pentru a ajunge să am o relație frumoasă cu mama mea. Ea îmi oferă astăzi o ascultare necondiționată, empatică. Acest lucru nu înseamnă că-i preiau sfaturile, opiniile. Înseamnă că, prin ascultarea pe care mi-o oferă, îmi permite să mă oglindesc și să mă clarific în anumite aspecte ale vieții mele. Este psihologul fără diplomă. Mai am câțiva prieteni apropiați, un psiholog, un prieten-ghid, care mă călăuzește pe termen lung, și un prieten nedespărțit, care m-a determinat să fac mereu alegeri care mi-au fost benefice – liberul arbitru.

Care sunt planurile dvs. profesionale?

Planurile mele sunt legate de rolul meu de mamă și de activitatea profesională pe care o desfășor. Pe termen scurt, îmi proiectez vacanța de vară cu băiatul meu, pe termen mediu îmi doresc să public o carte pe tema comunicării în relația părinte-copil, iar pe termen lung voi continua ceea ce știu să fac cel mai bine: voi fi parte din proiectele care au la bază dezvoltarea oamenilor și a relațiilor interumane, prin comunicarea relațională.

S-ar putea să-ţi placă

By 

Email Newsletter