Cum se „fabrică” un campion: „Programul meu zilnic? Eu nu am program. Muncesc fără oprire”

A învins campioni mondiali și olimpici, a fost singurul pugilist care a reprezentat România la Olimpiadă şi ţinteşte titlul suprem la Tokyo, în 2020. Este Mihai Nistor – un moldovean tare ca fierul, iute ca oţelul şi amuzant ca un Seinfeld cu mănuşi de box.

Cariera lui Mihai Nistor e desprinsă parcă dintr-un album de Tupac Shakur. Când „Me against the world” ieşea pe piaţă, în martie 1995, boxerul român avea nici cinci ani şi nu bănuia că va deveni, peste două decenii, campion mondial AIBA, la categoria supergrea (+91 kg), şi, doar un an mai târziu, unicul reprezentant al României la Olimpiada de la Rio. „De când mă ştiu, am fost singur împotriva lumii. Dacă un lucru e la modă, n-o să mă vedeţi că îl urmăresc. Dacă toată lumea merge în club, prefer să stau acasă. În 26 de ani, n-am ieşit o dată în club. O dată”.

O definiţie a campionilor, dată de un mare antrenor de fotbal, Arsène Wenger, spune că diferenţa dintre campioni şi oamenii obişnuiţi este că, acolo unde oamenii simpli se opresc, campionii merg mai departe şi îşi testează limitele. “Eu nu sunt talentat”, spune Mihai cu nonşalanţă. „Dar muncesc. Muncesc non-stop. Continuu. Şi din somn, dacă mă treziţi, sunt gata să lupt. Şi mâine aş putea avea meci. Programul meu zilnic? Eu nu am program. Muncesc fără oprire. Doar muncă, muncă şi iar muncă, de când mă ştiu. Tot ce am obţinut, până acum, am obţinut cu transpiraţie”. Mai exact, trei kilograme de transpiraţie pe zi – la atât se ridică pierderea de greutate a lui Mihai, după fiecare antrenament. „Le pun repede la loc. Consum foarte multe lichide – apă plată, în special”.

În ring, prea multe nu îţi trec prin cap. Doar anumiţi pumni. 🙂 Acolo, îţi lucrează ce ai învăţat la antrenament. Preia controlul subconştientul. Nu ştiu să îţi spun ce gândeam la ultimul meci, la Olimpiadă. Eram pe <pilot automat>.

La reţeta „magică” se adaugă o voinţă de fier. „Îmi impun lucruri şi mă ţin de ele. Dacă am un obiectiv, lupt pentru acel obiectiv cu toate forţele mele. Prin impunere, mă cuceresc pe mine însumi. Boxul este, în primul rând, o luptă psihică. Dacă o câştigi cu tine, ai şanse şi cu adversarul, în ring. Evident, se aplică şi reciproca: poţi să ai cel mai tare psihic, dacă fizic nu eşti puternic şi te-a lovit cum trebuie la ficat, nu rezişti”.

„Mi s-a zis că am început prea târziu boxul, la 16 ani. În trei luni eram campion naţional”

Omul care l-a învins în 2011 pe Anthony Joshua (viitorul oponent al lui Wladimir Klitschko, în aprilie), poate fi crezut că ştie un lucru sau două despre anduranţă şi autocontrol. La peste 30 de victorii la activ în carieră, multe prin TK (tehnical knockout), se adaugă poate cel mai important triumf: contra oamenilor care s-au îndoit de el. „Înainte să fac box, am făcut câteva luni de culturism, la Iaşi. Dar nu era prea distractiv. Eram doar eu cu muşchii mei. Nu sunt genul care să se privească în oglindă şi să se admire cât de frumos e”, mărturiseşte Mihai. “Devenise plictisitor, era chiar penibil. Aveam nevoie de o provocare. Aşa a venit boxul. M-am apucat de el la 16 ani şi, evident, mi s-a spus că am venit prea târziu. După trei luni, eram campion naţional”.

Îndoiala celorlalţi este un energizant excelent pentru puştiul de altădată, care, tocmai din comuna Podu Ilioaei, a ajuns pe cea mai mare scenă sportivă a lumii, la Olimpiadă. Nu este, totuşi, un episod care să-i ofere amintiri prea plăcute. Doar satisfacţia de a-şi fi reprezentat ţara la cel mai înalt nivel. „A fost frumos dintr-un punct de vedere – se spune că, dacă n-ajungi la Olimpiadă, nu ai făcut sport. Pe mine, când aud imnul, mă iau frigurile. Din păcate, ceea ce s-a întâmplat la Olimpiadă a fost o farsă. A mers mai departe cine trebuia să meargă mai departe. Dar eu cred în norocul meu, şi voi lupta să mi-l fac”.

„Idolul meu este, dintre boxerii retraşi, Mike Tyson. Îmi place, ca mentalitate, şi Anthony Joshua, pe care l-am bătut la Mondiale, în 2011, la Ankara”. Când zice asta, ochii lui Mihai lucesc ca un foc viu. Acum el se antrenează pentru Campionatele Europene, programate la începutul verii (17-22 iunie) în Ucraina. Obiectivul este unul singur: medalia de aur. „Dacă vreau să particip, merg în vacanţă, nu la competiţii. Pentru mine nu există decât victoria. Nu merg la competiţii pentru atmosferă, pentru participare. Mai spune lumea că important este să participi, că important e că am fost în Brazilia. Dacă vreau să particip, îmi fac o vacanţă acolo. Cu ce rămâi dacă ai participat? Cu nimic. Pentru mine nu există decât victoria. Sau o medalie”.

Condiţiile de pregătire nu sunt dintre cele mai bune în România, iar sparring partner-ii de calitate sunt o raritate. Este motivul pentru care Mihai e nevoit să meargă în Italia – acolo unde lucrează şi mama lui, iar el a fost în trecut membrul echipei Italia Thunder -, pentru a boxa şi a-şi „face mâna” pentru competiţii. „Lipsa partenerilor este într-adevăr o problemă majoră cu care mă confrunt, fiindcă vreau să îmi exersez anumite tehnici, tactici şi am nevoie ca şi partenerul să fie de un anumit calibru. Din fericire, am posibilitatea să mă pregătesc şi în Italia. Am o relaţie de încredere cu cei de acolo”.

De la cine şi ce a învăţat cel mai mult în box, până acum? „Sunt 11 ani de când fac asta. Mi-a plăcut enorm Leonard Doroftei, i-am văzut toate meciurile la profesionişti. Era mic şi rău. Boxul mi-a dat o educaţie, o disciplină. M-a învăţat să respect un program, un regim de antrenament, un regim de masă. Dacă-ți dorești foarte mult să ajungi pe culmile performanţei, de obicei când ai un eşec îţi vin prin minte foarte multe: <Dacă mă antrenam mai mult? Dacă adormeam seara, eram mai odihnit a doua zi, şi mă pregăteam mult mai bine>. Aşa ajungi să te auto-educi”.

Filmele cu Rocky sunt destul de realiste. Reflectă realitatea în proporţie de 75 la sută. În afară de anumite secvenţe mai pompoase, sunt inspirate din viaţa reală.

Ţelul suprem – Tokyo 2020

Băiatul simplu care păşea timid într-o sală din oraşul lui Creangă, acum peste un deceniu, a ajuns deja departe, dar încă vede multe provocări în faţă. „Nu îmi fac planuri, o iau pas cu pas. Ţelul suprem este să ajung la cealaltă Olimpiadă, la Tokyo. Dar, până atunci, am alte borne. Europenele din vară, Mondialele din toamnă”.

Prima amintire frumoasă din box este când a ieşit campion naţional la seniori, în 2010. A doua, când a devenit campion mondial, în 2015. „Am avut un vis în box – să ies campion mondial, şi am ieşit. Şi mai am unul – să ies campion olimpic. Chiar ieri am semnat contract pe patru ani cu Steaua. De asta mai fac box. Alt sportiv, după eşecul pe care l-am avut eu, se lăsa sigur”.

Până când îşi va vedea visul cu ochii, familia şi prietenii îi asigură confortul psihic necesar marii performanţe. De Crăciun, a fost la munte, cu viitoarea sa soţie, cu fratele şi iubita lui, şi a făcut antrenament încontinuu. „Dacă din punct de vedere emoţional nu eşti OK, nu te mai poţi concentra la antrenament, iar dacă ai meci, eşti «praf». Trebuie să ai o linişte în spate. Iubita mea? Spre deosebire de mama, ea se uită la meciurile mele”.

Un alt sprijin important vine din partea publicului românesc, pentru care Mihai Nistor este deja un nume şi un campion. „Vă spuneam că, în timpul meciului, sunt foarte atent la colţ, la antrenor. Dar mă încarcă şi spectatorii. S-au cam rărit ei, din păcate, la noi. Printre cei mai iubitori spectatori de box din România sunt brăilenii. La finala Campionatului Naţional, anul trecut, era sala plină la Brăila. Mai rar aşa ceva. Incredibil”.

Sala în care se antrenează pare din alte timpuri. Câteva frânghii la care-şi lucrează antebraţele, câteva spaliere, câteva aparate arhaice, câteva saltele. Mihai e imun, pentru că a câştigat lupta acolo unde e cel mai important: în cap. „Am plecat de la o sală de la Iaşi, mai rea decât ce există aici. Eu vin şi îmi fac treaba. Asta este, astea sunt condiţiile. De la început am fost învăţat cu greul, deci pentru mine nu e nici o problemă. Dacă începeam la o sală ultraperformantă, probabil nici nu intram aici”.

Foto: news.ro

Carte de vizită

Data și locul nașterii: Podu Ilioaiei (Iași), 5 noiembrie 1990

Înălțime și greutate: 1,83 m/100 kg

Categoria: Supergrea, +91 kg

Club: CSA Steaua București

Antrenor: Valentin Vrânceanu

De șase ori campion național în perioada 2010-2016

Vicecampion World Combat Games 2010

Dublu medaliat cu bronz la Europene (Ankara 2011 și Samokov 2015)

Campion mondial al cluburilor în WSB, cu echipa Astana Arlans (Kazahstan), în 2013

Campion mondial AIBA Pro Boxing, în 2015 (victorie prin KO tehnic, la Hamburg, contra germanului Erik Pfeifer)

Singurul pugilist român la Jocurile Olimpice 2016

I-a învins în carieră pe Anthony Joshua (campion olimpic 2012) și Clemente Russo (dublu campion mondial și dublu vicecampion olimpic)

S-ar putea să-ţi placă

By 

Email Newsletter