Declaraţie de dragoste sau de ce iubesc recrutarea

Dacă mi-ar fi spus cineva, acum mulţi ani, că prima mare dragoste nu este, obligatoriu, şi singura (în cazul meu, a fost Dreptul şi s-a întâmplat foarte devreme, primii fiori simţindu-i de la vârsta de 4-5 ani, încă de la primele mele vizite „de lucru” la Tribunal, biroul unuia dintre părinţii mei), şi că îmi voi folosi cunoştinţele juridice – dobândite ulterior, desigur – doar în subsidiar, fără ca ele să devină baza carierei mele profesionale, aş fi spus că vrea doar să mă provoace şi că nu ştie nici ce pot, nici cât pot, atunci când îmi propun ceva.

Anișoara Roșca

Staffing Leader Romania @ Honeywell 

Sigur, nu m-aş fi oprit aici şi aş mai fi continuat cu o disertaţie pe tema obiectivelor pe care ţi le propui, le urmăreşti şi le atingi, în acompaniamentul unui sumar de alte argumente personale şi statistice – argumente pe care sunt convinsă nu numai că le intuiţi, dar că le-aţi şi folosit, la un moment dat, în discursurile dumneavoastră motivaţionale, discursuri care, între timp, s-au rafinat atât de mult încât s-au consolidat într-o ramură distinctă a literaturii, denumită (într-un mod profilactic, aș spune) motivaţională sau de dezvoltare personală.

Aşa cum ne învaţă aceeaşi literatură motivaţională, „Viaţa este ceea ce ţi se întâmplă în timp ce eşti ocupat să faci alte planuri”, ceea ce s-a întâmplat şi în cazul meu. Mi s-a întâmplat sau, mai bine zis, m-am implicat activ în realizarea întâmplării, construind o nouă dragoste, generic denumită, de toate părţile implicate, recrutare. Nu mă voi opri asupra etimologiei cuvântului, deşi ar fi o temă de dezbătut, având în vedere inadecvarea temporală a denumirii de recrutare. Între timp, procesul a devenit mult mai sofisticat şi, aş îndrăzni să spun, ofertant decât antecesorii acestuia, înregimentarea sau înrolarea.

Nu mă voi opri nici asupra segmentării acesteia în funcţie de volume sau de nivelurile manageriale, deşi ultimii aproape zece ani „mi s-au întâmplat” exclusiv în zona de Head Hunting, denumire cu un iz la fel de marţial, căreia însă îi face dreptate, numele de Executive Search. Nu mă voi opri nici asupra procesului de „îndrăgostire” care s-a întâmplat treptat, la început prin întâlniri de tatonare, de cunoaştere, trecând prin contrapuneri furtunoase, evoluând împreună prin întrebări adresate şi, de cele mai multe ori, prin răspunsuri găsite, până într-o zi în care ne-am privit ochi în ochi şi am ştiut că prima mare dragoste nu e, obligatoriu, şi singura.

Mă voi opri, însă, la De ce-ul acestei poveşti – de altfel, una dintre întrebările mele preferate, pe care exerciţiul interviurilor zilnice îmi dă ocazia să o adresez ca provocare mai mult altora. De data aceasta, provocarea îmi aparţine şi, cum nu intenţionez să construiesc un interviu pe competenţe şi nici să inventariez punctele ei tari sau zonele ei de îmbunătăţit, mă rezum la răspunsul pentru o singură întrebare: De ce iubesc recrutarea? Răspunsul este simplu şi direct, doar că, la fel ca în orice declaraţie de dragoste, nu poate fi doar unul. Iată de ce:

Pentru că recrutarea mi-a dat şansa să întâlnesc oameni frumoşi şi deştepţi, profesionişti care te inspiră prin pasiunea şi bucuria ce li se citeşte în ochi atunci când îţi vorbesc despre cum se construiesc pe ei înşişi şi pe alţii, zi de zi;

Pentru că recrutarea înseamnă a oferi oportunităţi şi a căuta talentele cele mai potrivite pentru ele, iar eu am şansa să fiu parte a acestei „întâlniri”;

Pentru că am avut ocazia să „regizez” astfel de întâlniri între oportunităţi şi talente şi să fiu o etapă din poveştile lor de succes;

Pentru că am învăţat că nu există matching perfect şi că, uneori, chiar şi minusurile, văzute din altă perspectivă sau cu alţi ochi, pot deveni plusuri;

Pentru că am primit încă o dată confirmarea că nu există scurtături pentru locurile/job-urile unde merită să ajungi, iar dacă am întâlnit excepţii, nu au fost suficient de multe încât să infirme regula;

Pentru că recrutarea este o scenă unde eşti invitat să fii cea mai bună versiune a ta, iar eu sunt printre norocoşii care au loc în primele rânduri. Am ocazia să iau parte la o serie de „reprezentaţii” care le-au făcut cinste celor care le-au susţinut;

Pentru că îmi plac poveştile şi procesele de recrutare pot fi considerate și poveşti cu şi pentru oameni mari;

Pentru că îmi plac poveştile cu final fericit şi trebuie să admitem că recrutarea este, aproape întotdeauna, o poveste cu cel puţin un final fericit;

Pentru că nu întotdeauna contează cât de bun eşti, ci cât de bun vrei să fii, iar recrutarea poate fi anticamera unui „Tu” mai bun;

Şi, în final, deşi nu mi-am propus să fac un ranking, aşa cum poate ar fi cerut procedura, iubesc recrutarea pentru bucuria şi reuşita candidatului finalist, cea mai simplă apreciere cu care îmi doresc să se încheie fiecare proiect de recrutare. Motive ar mai putea fi şi, acceptând şi antiteza, sunt şi motive şi zile când nu iubesc recrutarea. Dar la întrebarea De ce nu…, vă propun să răspundem în numărul viitor. Şi-acum vă provoc şi pe voi? Voi, când iubiţi recrutarea, de ce-o iubiţi?

S-ar putea să-ţi placă

By 

Email Newsletter

Close