Mama ei de recrutare…

O să scriu despre recrutare atât din punctul de vedere al recrutorului, cât și al candidatului, nu doar pentru că am fost și una, și alta, dar livrez servicii de consultanță pentru ambele tabere și am reușit să adun feedback suficient, testat, cât să pot să-mi exprim o părere.

Corina Neagu

Trainer & HR Consultant @ DARE Development Advice & REsources

Ce spun reprezentanții companiei angajatoare (hiring managers):

1. Recrutorul nu știe ce-mi doresc. Ok, dar pe lângă sarcina recrutorului de a cunoaște absolut toate detaliile legate de poziția respectivă, nu e și sarcina angajatorului să-i ofere toate informațiile recrutorului? De foarte multe ori, recrutorul primește frânturi de informații și un răspuns sec, de genul: „Hai că știi ce ai de făcut, doar cunoști compania și știi ce așteptări avem”. Pe de altă parte, sunt foarte mulți recrutori care nu doar că nu cunosc detaliile poziției pentru care au de recrutat, dar nu cunosc nici compania foarte bine, deci cum oare vor fi capabili să „vândă” în fața candidaților? Cât de credibili vor fi?

2. Nici unul dintre candidați nu este ce mi-am dorit. Aud atât de des chestia asta încât stau și mă gândesc dacă recrutorii chiar își fac treaba sau nu și ce anume îi împiedică să și-o facă. Ei bine, nu este doar în ograda recrutorului, ci și în a celui care are nevoie de oamenii respectivi să-i comunice recrutorului cum ar trebui să fie „candidatul ideal”. Și asta pentru că percepțiile și așteptările pot fi foarte diferite, iar problema majoră, așa cum o văd eu, este de comunicare între manager și recrutor.

3. Am nevoie ieri de candidați, iar recrutorul se mișcă foarte greu. Și aici sesizez scăpări de management. În primul rând, pentru că recrutarea nu este un proces care trebuie făcut pe genunchi. În al doilea rând, în fiecare companie ar trebuie să existe o matrice de delegare, un plan de succesiune, mai ales pentru poziții de management și, nu în ultimul rând, este puțin probabil, oricâtă experiență ar avea un recrutor, să-i spui azi că vrei candidați pentru o poziție și mâine să-i și ai la interviu.

4. A fost o alegere proastă, un proces de recrutare greșit. Dacă recrutorul este blamat pentru alegerea greșită, cred că nu este singura persoană care ar trebui să suporte consecințele. Atât timp cât factorul final de decizie nu este recrutorul, nu înțeleg de ce trebuie să pice pe acesta toată povara procesului de recrutare. Fiecare persoană implicată în proces trebuie să-și asume responsabilitatea deciziei finale, indiferent că aceasta este potrivită sau nu.

Ce spun recrutorii (interni) – discuția referitoare la companii care furnizează servicii de recrutare este separată:

1. Mereu se dă vina pe mine, deși nu mi se pun la dispoziție toate informațiile necesare și nici instrumentele necesare pentru a avea un proces de recrutare performant.

2. Mi se cere să livrez calitate într-un timp foarte scurt, dar nu sunt eu vinovat/ă că piața este cum este și că oameni buni se găsesc atât de greu.

3. Nu avem o imagine bună pe piață, cum să atrag eu candidații?

4. Nu-mi place să mint candidații la interviu.

5. Unii candidați nu pot veni la interviu decât după ora de program, iar eu nu sunt plătit/ă suplimentar.

6. Șefii nu au niciodată timp să vadă candidații și mă trezesc că aceștia și-au găsit în altă parte și eu trebuie să o iau de la capăt.

7. Nu primesc feedback și nici eu nu știu ce să le mai spun candidaților.

8. Sunt din ce în ce mai mulți candidați care nu vin la interviuri și nici nu ne anunță, iar pentru mine asta este pierdere de timp.

9. Șefii își schimbă cerințele de la o zi la alta, nici nu știu ce să mai fac.

10. Văd, zilnic, zeci de CV-uri goale, care nu-mi spun nimic, ca să nu mai zic de minciuni în CV-uri și la interviuri.

Ce spun candidații:

1. Recrutorii nu au nici cea mai mică idee despre job-ul pentru care recrutează.

2. A avut o atitudine complet arogantă la interviu, nici nu m-a lăsat să pun întrebări, mi-a spus că nu crede că putem continua procesul de recrutare.

3. Nu era deloc pregătită, a zis că se interesează și revine cu un e-mail. Nu am mai primit nimic de atunci (acum câteva luni).

4. Am avut trei interviuri, am solicitat feedback de fiecare dată, nu am primit nimic.

5. Recrutorul chiar s-a purtat extraordinar, mi-a explicat despre ce este vorba, mi-a oferit toate detaliile necesare, mi-a răspuns la toate întrebările.

6. Procesul de recrutare a durat enorm de mult, mai bine de șase luni, am primit un răspuns când nu mai credeam că am vreo șansă.

7. A fost totul în regulă până am început să pun eu niște întrebări. Atunci s-a cam enervat, am văzut clar asta. Nu cred că voi trece mai departe.

8. Nici nu i-a interesat motivația mea, i-a interesat doar pentru ce salariu aș veni și de ce vreau să plec de la fostul loc de muncă.

9. Când le-am spus adevărul, că am fost concediat din motive de buget, s-au uitat la mine foarte ciudat și au încheiat rapid interviul.

10. M-am săturat de aceeași lipsă de profesionalism și de aceleași întrebări standard, indiferent de companie și de nivel al poziției.

Ce spun eu:

O să subliniez că tot ceea ce spun este bazat doar pe propria experiență, că toate afirmațiile de mai sus sunt colectate de-a lungul ultimelor luni de activitate și că sunt reale și că există, evident, excepții de la regulă, dar nu acelea fac subiectul acestui articol. Avem toți de-a face cu o piață în schimbare, fie că ne place sau nu acest lucru. Pentru unii, schimbarea este benefică, pentru alții poate fi un dezastru. Acest lucru depinde foarte mult de flexibilitatea și nivelul de adaptabilitate al fiecăruia dintre noi. Tot de fiecare dintre noi depinde să inițiem o schimbare și să realizăm că avem nevoie de „parteneriate” pe termen lung, bazate pe încredere, responsabilitate și implicare, pentru a reuși în orice domeniu.

Angajatori, recrutori și candidați trebuie să fie parteneri în acest proces de căutare/găsire. Partenerii nu-și doresc decât binele părții care intră în această relație, lucru pe care noi cu greu începem să-l înțelegem. Angajatorii nu ar trebui să demotiveze în nici un fel recrutorii, așa cum recrutorii nu ar trebui să le pună bețe-n roate candidaților. Echilibru, înțelegere reciprocă și poate puțin mai multă răbdare ar trebui să fie cuvinte la ordinea zilei. Nimeni nu ar trebui să lupte împotriva celuilalt, pentru că interesul este unul comun: fiecare caută ceva, iar fiecare are ceva de dăruit celuilalt. Învățarea, comunicarea deschisă, transparentă, bazată pe încredere, dorința de a ajuta și de a veni cu soluții concrete, profesionalismul, respectul, omenia și bunul simț sunt valori ce ar fi ideal să fie din ce în ce mai răspândite în mediul de afaceri, pentru că afacerile se fac doar cu oameni. Unii fără alții nu vom reuși dacă vom continua lupta orgoliilor și aruncarea mingii dintr-un teren în altul. 

Vorba maestrului Caragiale: „Un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba chiar dă înapoi” – Replică din „O scrisoare pierdută” (1884)

Pe mine mă găsiți aici: www.corinaneagu.ro.

S-ar putea să-ţi placă

By 

Email Newsletter