Mic ghid amuzant de achiziții software în România

Software-ul este un activ intangibil, nu poți pune degetul pe el. De aici și confuzia generală a auditorilor de fonduri europene și inspectorilor fiscali de modă veche, care cer să vadă dovezi fizice ale achiziției de software. Se ajunge la situații hilare, gen „vedeți cutiile alea prăfuite de pe ultimul raft din magazie? Acolo este softul!” sau „vă rog să-mi printați toate ecranele softului și bifați pe ecranele astea funcționalitățile, conform caietului de sarcini!”. Dar în industria românească de specialitate există ceva mai puțin tangibil decât software-ul, și anume un ghid despre firmele dezvoltatoare de software.

Bogdan Năforniţă

Managing Founder & Chief Business Architect @ Profluo.com

Hai să încercăm, un pic în glumă, o mică împărțire în categorii:

1. Casele mari de software

Companiile acestea se uită de sus la tine și preferă să discute cu tine prin intermediul actelor: contracte interminabile, SoW-uri (Scope of Work) sforăitoare, pline de termeni tehnici puși acolo chiar dacă nu e nevoie. Dacă ești atent, poți distinge în SoW-urile lor chiar și locurile în care au făcut copy-paste dintr-un SoW mai vechi! Prin aceste documente, aceste case se pregătesc temeinic pentru un eventual eșec al proiectului. Știu ele ceva…

Aceste case mari sunt îngrozite să lucreze la sediul clientului, pentru că ele vând zile-om și dacă oamenii ar sta lângă tine, ar trebui să termine proiectul mult mai repede! Așa că, la negociere, te aburesc: „Dom’ne, noi suntem casă serioasă, avem metodologie proprie, care necesită lucrul la noi la sediu”.

În schimb, ele sunt, chipurile, la curent cu absolut toți termenii noi din industrie – sunt experte în toate tehnologiile de pe glob, în toate framework-urile obscure de Php, Javascript, Ruby sau Scala, deși probabil au un junior pe care l-au pus repede să citească câte ceva, doar ca să-și poată lista tehnologia pe site. Mai mult, lucrează impecabil după orice metodologie – Agile, Scrum, Lean, Waterfall, Kanban, XP etc.

Singurii clienți care pot avea o relație normală cu asemenea companii de software sunt clienții de aceeași dimensiune cu ele. În acest fel, inevitabilele vânătăi dor la fel de ambele părți!

2. Stranierii

Aici intră toate firmele care lucrează exclusiv sau majoritar pentru străinătate, în general firme mici, regionale, care au prins contracte interesante de dezvoltare (mai mult sau mai puțin nișate) cu diverși clienți de afară. Toate-s bune și frumoase, până când chinezii și vietnamezii vor depăși bariera culturală a nearshoring-ului. Pentru că este singurul element de diferențiere, iar el se subțiază vizibil.

O specie aparte sunt toate filialele marilor concernuri vestice, care-și deschid în neștire centre de dezvoltare software în România. Citiți în permanență despre ei în presă, despre planurile lor de a recruta, în doar câteva luni, sute și mii de programatori.

Da, vă par naivi, nu? Să știți că nu e așa, naivitatea (să-i spunem așa) este a Guvernului, care le acordă ajutoare de stat (!) pentru crearea de locuri de muncă în industria software… care are o rată negativă a șomajului, deci orice loc de muncă creat este, de fapt, furat de la o firmă mai mică, care nu are acces la asemenea trufandale de stat… Sau poate credeți că ajutoarele de stat se duc la toată industria? Nu… lista este publică și putem vedea și acolo cine sunt băieții deștepți care pot sări gardul impus de criteriile de eligibilitate (investiții cu impact major în economie)… nu veți vedea prea curând start-up-uri acolo.

3. Freelancerii

Aici intră toți dezvoltatorii legendari despre care auziți la clienți: „cum, dom’ne, să coste aplicația asta 7.000 EUR? Păi am un verișor care mi-o face în PHP, cu 500 de EUR!”. Versiunea și mai celebră este: „am o cunoștință care-mi face site-ul de e-commerce pe un plug-in de WordPress, pentru 200 de EUR, și e foarte bun!”.

De fapt, pentru că lucrează pe bani greșit drămuiți, majoritatea acestor freelanceri o duc destul de rău, ajungând cu greu la echivalentul unui salariu normal din industrie și fiind nevoiți să lucreze de la distanță, pentru a tăia costurile sau a mai economisi din orele cotate în proiecte.

Cei mai isteți dintre freelanceri au deschise conturi pe site-uri gen upwork.com și prestează pentru străinătate, la un cost mai bun decât cei din Vest. Asta până încep să se plângă și ei de chinezii și vietnamezii, care-i taie la preț.

Cei și mai isteți fac chiar profit, pentru că înțeleg că, de fapt, au un business, deci nu e suficient să știi să programezi, ci și să vorbești frumos cu clientul, să-i înțelegi cerințele, să știi să negociezi, să-ți faci marketing etc.

Cei cu adevărat geniali chiar ajung să-și plătească și taxele în România!

Freelancerii sunt extrem de potriviți pentru quick-and-dirty jobs sau pentru contribuții punctuale, extrem de atent controlate, la proiecte mai mari, dar nu pentru construcții cu un grad mediu sau ridicat de complexitate. Adică, pentru majoritatea software-urilor enterprise sau pentru produse software pe care vi le doriți scalabile, unde aveți nevoie de multi-disciplinaritate și continuitate în abordarea arhitecturală, vă recomand să mai reflectați.

4. Publicii

Aici sunt două ramuri principale – cei mari, care-și scriu caietele de sarcini singuri, astfel încât să controleze accesul la licitație (și se înconjoară de sub-contractori sau pun „iepuri” ca lideri de consorțiu pentru… servicii non-standard la client) și cei mijlocii, care ne sună la mijlocul lui decembrie, spunând: „am un proiect complex de livrat acum în decembrie, te bagi?”, și rămân șocați când punem întrebări de genul: „care este nevoia reală a clientului?”, cu răspunsul unic subînțeles: „păi… să cheltuie bugetul până la sfârșitul anului, duh!”.

Și mai șocați sunt însă că-i refuzăm pe bandă rulantă: „cum, mă, voi chiar faceți treaba pe bune?!”.

Există, cu siguranță, și companii care lucrează pe bune cu entitățile de stat și livrează corect, dar le este greu…

5. Gândacii

Aici se încadrează Profluo.com (am scris despre asta aici) și, din fericire, nu am nimic amuzant sau spectaculos de scris aici – totul e plicticos de frumos -, multă muncă în colaborare deschisă cu clienții, la sediul lor, mult respect pentru banii lor, multă atenție să servim clienții clienților noștri (asigurând astfel succesul clienților noștri!), multă cercetare, testare și muncă arhitecturală, ca să aducem în România ultimele inovații tehnologice în materie de aplicații de afaceri, la costul cel mai mic cu putință.

În plus, a fi o companie-gândac înseamnă să ai un model de afaceri sustenabil, în ciuda adversității mediului extern, pentru că software-ul trebuie să se schimbe în permanență, dar relația de parteneriat și prietenie cu clienții tăi trebuie să dăinuie.

Companiile-gândac se hrănesc fără pretenții din firimiturile pe care le pun la dispoziție IMM-urile, fără disprețul jucătorilor mari pentru IMM-uri, supraviețuiesc armelor chimice utilizate împotriva mediului de afaceri de către reglementatorii noștri aleși sau numiți prin concurs (cum altfel?) și evită deșeurile nucleare ale contractelor publice dubioase.

Companiile-gândac sunt cheia de boltă a unei industrii de software autohtone vibrante, care să asigure accesul IMM-urilor la tehnologie modernă pentru afaceri.

S-ar putea să-ţi placă

By 

Email Newsletter