Oamenii părăsesc managerii, nu companiile

În zece ani de lucrat în IT în străinătate, am navigat de la firme mici până la unele uriașe – una din Fortune 500, alta ce dezvoltă software pentru o faimoasă bancă de pe Wall Street. Cu mici excepții, de la toate mi-am dat demisia pentru relațiile defectuoase între project manageri și angajați.

Adrian Vîntu

Leadership and Social + Emotional Intelligence Coach®

Feedback

Tocmai terminasem un release urgent și neplanificat. Oamenii au lucrat într-un stres teribil, peste program, neglijându-și viața personală. Ne-am adunat să sărbătorim go-live-ul. Într-un cerc frumos, eram cu paharele de șampanie în mână și așteptam toastul project manager-ului. Ea se uită în jur ușor jenată, apoi spune: „Sper că nu trebuie să vă mulțumesc! Ce bine că nu suntem americani”.

Mi-a căzut fața. Nu puteam crede ce se întâmplă. După tot efortul echipei, toate persoanele cărora le lipseau soții/părinții, care lucrau peste program… Project manager-ul nu simțea nici o legătură, nici un tip de compasiune, să spună un simplu „vă mulțumesc”.

Adaptarea

În majoritatea companiilor, mergeam pe Agile și SCRUM.

Paranteză: când aud în România companii ce nu au un sistem de planning, de project management, iar oamenii din companie susțin că „merge și așa”, mă întristez și mă gândesc la cât stres aduc ei acasă, cum își neglijează familiile, pentru că au un management al timpului și proiectului incredibil de ineficient. Și să nu uităm că aici vorbim despre ingineri, cei care ar trebui să fie fanaticii optimizării. Dar se pare că nu și pe partea de procese și psihologie, din păcate.

În ședințele de retrospectivă SCRUM, project managerii nu înțelegeau cum tichetele/task-urile ce intrau în planificare nu erau exact cele care ieșeau în realease. Ce se întâmpla este foarte ușor de explicat. Pe măsură ce sprintul (de două săptămâni, de exemplu) evolua, primeam tichete urgente de la clienți – patches. Project manager-ii știau de asta, pentru că ei erau puntea de legătură între programatori și clienți.

Dar totuși, la sfârșitul celor două săptămâni de sprint, nu puteau înțelege acest fapt. Era fascinant pentru mine să văd acest blocaj psihologic, mai ales la cineva care lucrează de ani în IT. Pentru că project manager-ii nu se puteau adapta evoluției unui sprint, cine crezi că era de vină? Ai ghicit bine, programatorii!

Detașare

„Doresc să îți văd task-urile din ultimele sprinturi”. „Bine, poftim”.

„Doresc să îți văd timesheet-ul din ultimele sprinturi”. „Bine, poftim”.

„Doresc să îți văd… din ultimele sprinturi”. „Bine, poftim. Totuși, ce s-a întâmplat, cu alți colegi nu faci așa”, o întreb eu pe PM.

„Te-am auzit pe hol râzând, cred că te distrezi cam mult la lucru!”

Da, dragă cititorule, iată, tocmai eram investigat pentru că… mă simțeam bine la job. A fost un șoc pentru mine. Le-am povestit colegilor (la lucru) întâmplarea și am râs toți copios. Peste câteva zile, a două oară când mi-a spus același lucru, mi-am dat demisia!

Puțin context: nu acesta a fost singurul motiv pentru care am renunțat la ei. Erau mai multe lucruri pe care le făceau ei greșit, în relațiile cu subalternii. Sună fascinant, nu-i așa? Să fii oprimat pentru că nu stai cuminte în banca ta, pentru că nu ești stresat, pentru că… râzi!

Impact asupra familiei

Am văzut manageri care, chiar dacă ar citi cele mai de sus, ori nu le-ar păsa, ori nu s-ar putea auto-identifica drept parte mare a problemei. Această lipsă de auto-conștientizare are efecte fascinante. O matematică simplă ne arată că, din 24 de ore pe zi, dormim opt, nouă suntem la job, mai adăugăm tranzit, mâncare, igienă, etc. și ne rămân cel mult două ore pentru noi, sau zero, în caz că avem copii. Ce se întâmplă deci? Din cauza timpului cantitativ superior petrecut la job, ne exersăm adevărata personalitate la lucru – sau, cu alte cuvinte: ceea ce suntem la lucru devine personalitatea noastră.

Dacă în cele nouă ore pe zi ne exersăm lipsa de empatie față de subalterni, cum putem fi apoi părinți buni, în cele maximum două ore rămase pe zi? Aș vrea să îți rămână această întrebare în minte, orice poziție ai avea într-o companie, dar cu atât mai mult una de conducere.

Ce poți face?

Faptul că ai citit până aici înseamnă că înțelegi mediul complex în care lucrezi și vrei o viață mai bună, deci te felicit! Pentru a modifica situația, ți-aș putea propune să citești vreo zece cărți, apoi să te gândești la ele, să creezi planuri de acțiune, etc. Dar știu ce îmi vei spune: „nu am timp”!

Atunci facem altceva. În primul rând, ai nevoie să îți crești foarte mult auto-conștientizarea: greșești și tu față de subalterni și nu-ți dai seama? Observi toate efectele negative pe care le aduci în familie prin stres sau comunicarea ineficientă cu colegii? Un coach pregătit în Inteligență Emoțională poate să fie alături de tine sau, măcar în ședințe regulate, să îți arate punctele ce au nevoie de dezvoltare, pe care el este pregătit profesional să le observe.

În al doilea rând, ai nevoie, de fapt, avem toți nevoie, să învățăm să comunicăm empatic – atât cu clienții și angajații, cât și cu partenerul de viață și copiii. Cred că ai observat, după ani în domeniu sau în viața personală, că lipsa de claritate poate fi ușor un ucigaș de prietenii sau de relații. Iar ca să crești un copil fericit, comunicația trebuie să fie aproape de perfecțiune. Și în acest scop, tot un coach cu pregătire în Inteligență Emoțională și/sau Leadership te poate ajuta.

Ce înseamnă un coach? Este o persoană care, așa ca tine, s-a specializat pe o ramură profesională – în acest caz, psihologia practică. Ce face el este să îți aducă beneficiile științei vieții – psihologia – fără ca tu să trebuiască să treci prin aceleași experiențe prin care au trăit milioane de alți oameni. Adică, dacă ești inteligent și vrei să trăiești inteligent, înveți din experiența altora, nu mai repeți aceleași greșeli.

Îți doresc să întâlnești oameni superbi, de la care să înveți o mulțime de lucruri noi și cu care să evoluați împreună, pentru viața bogată pe care o meritați!

S-ar putea să-ţi placă

By 

Email Newsletter