Studentul – o relaţie asimetrică între aspiraţii și realităţi

Făcând parte din sistemul educaţional, mărturisesc că mi-a fost destul de greu să menţin pledoaria mea despre ce înseamnă să fii student, astăzi, în România, în limitele rezonabile ale unei obiectivităţi depline.

Prof. univ. dr. Luigi Dumitrescu

Prorector @ Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu

Mai întâi, pentru că este vorba, în egală măsură, de o temă reală, dar și despre unele exagerări, vehiculate în spaţiul public al dezbaterilor. În al doilea rând, nu poţi vorbi despre student și statutul său fără să te raportezi la cadrul instituţional în care el își desfășoară activitatea și la societatea din care face parte acest cadru instituţional.

Trăim într-o ţară atipică: culpabilizarea a devenit un mod de viaţă. Am ajuns să trăim din resentiment: angajatorii sunt nemulţumiţi de nivelul de pregătire al studenţilor absolvenţi, studenţii sunt nemulţumiţi de condiţiile în care se pregătesc, dar și de modul în care sunt trataţi pe piaţa forţei de muncă, profesorii sunt nemulţumiţi de modul în care le este apreciată munca etc. Nimeni nu-și asumă nici o vină, pentru că, în tradiţia noastră culturală, vina este externalizată. La nivel naţional, din “prioritate națională”, învăţământul  naţional a devenit subiect predilect pe agendele electorale. Criza de imagine a clasei noastre politice se reflectă în imaginea actuală a învăţământului superior.

Înainte de a aborda statutul de student, câteva aprecieri despre învăţământul superior naţional, despre universităţi, despre profesori și angajatori. La nivel ministerial, mai-marii aflaţi la putere impun criteriile de evaluare cele mai performante din Europa, emit pretenţii, vorbesc despre competenţă și meritocraţie în promovările academice, promit modalităţi de valorizare corectă a diplomelor academice, dar când este vorba de finanţarea învăţământului, nici măcar obligaţia asumată și înscrisă în Constituţie nu-i sensibilizează.

Învăţământul superior poate oferi un avantaj real pentru societate, cu condiţia să facă din student un “profesionist individual”. Din această perspectivă, învăţământul nu trebuie definit nici în termeni cantitativi (câţi absolvenţi termină o specializare) și nici prin costurile sale, ci prin nivelul pregătirii absolvenţilor. Deja avem o primă mare problemă. Finanţarea se face per student, per an de învăţământ. Dacă, la sfârșitul anului, 20 la sută dintre studenţi rămân repetenţi, în anul următor primești cu 20 la sută mai puţini bani pentru seria respectivă. Așa se stimulează calitatea, nu? Studentul știe acest lucru și-l speculează. Până la urmă, va trebui să fie promovat, chiar dacă, înainte de licenţă, va da examene restante din primul an. Cumplit!

Competiţia la admitere aproape inexistentă (excepţiile sunt extrem de rare), competiţia pe timpul școlii extrem de firavă – și preocuparea pentru performanţă a studenților devine mai mult un deziderat decât o realitate.

La nivelul universităţilor, “goana” după cât mai mulţi studenţi a devenit principala preocupare. În consecinţă, s-a renunţat la “barierele de intrare” în învăţământul superior (examenele de admitere) și, astfel, a cam dispărut meritocraţia (devine student nu cine merită, ci cel care dorește). Nu greșesc afirmând că învăţământul superior a devenit un învăţământ de masă. Nici „barierele” pe parcursul anilor de studenţie nu mai sunt riguroase. Re-re-re-examinările au devenit ceva firesc. Preocuparea majoră este să menţii numărul de studenţi intact, până la absolvire (în caz contrar, scad fondurile primite de la stat). Competiţia la admitere aproape inexistentă (excepţiile sunt extrem de rare), competiţia pe timpul școlii extrem de firavă – și preocuparea pentru performanţă a studenților devine mai mult un deziderat decât o realitate. În același timp, universităţile au devenit birocraţii complicate, structurate în departamente funcţionale, care acţionează separat, fără să le pese de imaginea de ansamblu.

La rândul lor, profesorii, amăgiţi de eterne promisiuni, au priceput repede că miza nu mai este doar ce-l înveţi pe student. Profesorul trebuie să-și construiască argumente puternice, cu care să-l convingă pe student că școala îi este cu adevărat de folos. Că trebuie să înveţe, chiar dacă mulţi politicieni, primari sau europarlamentari nu au școală prea multă. Trebuie să-i explice studentului că eforturile lui școlare vor fi recompensate, în ciuda faptului că aceia care hotărăsc soarta învăţământului nu sunt aduși pe criterii de competenţă, ci prin algoritm politic.

În relaţia cu studentul, trebuie să înfrunţi opreliști insurmontabile: hărţuiala analfabetică a unor personaje cu mare vizibilitate publică, a multor emisiuni TV, violenţa limbajului, dispreţul faţă de cuvântul dat sau scris. Nu în ultimul rând, profesorul trebuie să convingă studentul despre foloasele pe care le poate aduce o instruire completă și profundă, într-o ţară a CV-urilor construite în PowerPoint, dar care se dezintegrează la primul “search” pe Google.

Câte ceva și despre angajatori. Citeam despre așteptările unor responsabili în HR: “absolventul să aibă o viziune clară asupra activităţilor pe care le va desfășura ca angajat”, “să fie capabil să gestioneze situaţiile de criză”, “să fie orientat către lucrul în echipă” sau “să aibă spirit de echipă bine dezvoltat”, “să aibă experienţă în domeniu”, etc. Am rămas interzis. Viziunea o oferă compania, în facultate nu facem “team coaching”, iar performanţa în echipă are loc cât timp există plăcere în muncă și un puternic proces de învăţare. Amuzantă mi se pare “supărarea” unor angajatori când absolventul, potenţialul angajat, se interesează, prima dată, de nivelul salariului oferit. Hm! În primul rând, relaţia dintre potenţialul angajat și potenţialul angajator este o relaţie comercială, iar “preţul” este un ingredient obligatoriu în această relaţie.

În al doilea rând, este o specificitate culturală românească: și când managerul HR se întâlnește cu părinţii, ei nu-l întreabă cât de motivantă și provocatoare este munca, ci cât este de bine retribuit. În al treilea rând, la un salariu puţin peste 1.000 de lei, entuziasmul tânărului absolvent se risipește – 4-700 de lei chiria, abonament TV, facturi de curent, gaz, abonament mobil, mâncare, îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber. Cam cu ce rămâne? Se uită că la baza piramidei lui Maslow se află nevoile  existenţiale.

Ce bine ar fi dacă specialiștii în HR și antreprenorii ar veni în mijlocul studenţilor (în cadrul unor iniţiative de tip voluntariat), să vorbească despre competenţe, despre abilitate, despre instrumente psihometrice de evaluare, despre bateriile de evaluare psihologică, utilizate în procesul de selecţie. N-am prea întâlnit asemenea iniţiative, din păcate. Am apreciat faptul că o anumită instituţie bancară a primit certificarea Top Employers Europe. Însă când am intrat într-o unitate operativă a acelei bănci, n-am văzut nici exuberanţă, nici satisfacţie, pe feţele angajaţilor. Oare de ce? Și celor care conduc învăţământul românesc, și celor care conduc universităţi, și managementului companiilor, le-aș sugera să nu mai privească în oglindă, ci să deschidă geamul, pentru a privi ce se întâmplă afară. În UE, spre exemplu.

Profesorul trebuie să convingă studentul despre foloasele pe care le poate aduce o instruire completă și profundă, într-o ţară a CV-urilor construite în PowerPoint, dar care se dezintegrează la primul <search> pe Google.

Vârsta studenţiei este una plină de speranţe, iar vremea speranţelor este și cea a îndrăznelii. Haideţi să vedem (minister, universităţi, profesori, angajatori) ce le oferim studenţilor, iar apoi să formulăm pretenţiile noastre. În învăţământul superior românesc, se vorbește prea mult despre management (influenţare, control, ordine, instrucţiuni, reguli, proceduri, regulamente, etc.) și prea puţin despre leadership (îndrumare, sprijin, sugestii, inspiraţie, încurajare, dezbatere, stimulare a creativităţii etc.). Trebuie să conștientizăm că în universități se produc idei, cunoștinţe, informaţii, pe care studentul trebuie, ca angajat, să le transforme în produse. Din această perspectivă, în interiorul unei universităţi, nu se produc decât eforturi și costuri. Nu există “centre de profit” (este doar un eufemism elegant), există doar “centre de efort”.

Cum este să fii student, astăzi? Și frumos, și trist, deopotrivă. Frumos, pentru că ești tânăr, ai șanse să performezi, să acumulezi informaţii utile. Trist, pentru că te instruiești într-un sistem subfinanţat, ești silit să participi la cursuri și vinerea după-amiază, și sâmbăta, ţi se promit multe și ţi se oferă puţin, ţi se cere experienţă la angajare și tu ţi-ai petrecut timpul la cursuri și în biblioteci, pentru că, în viaţă, competiţia nu este mereu corectă, pentru că ești plătit necorespunzător și pentru că nu-ţi mai prea permiţi “luxul” să speri.

Ca orice român, și studentul zilelor noastre este afectat de două fenomene nocive: poluarea mentală indusă și poluarea generată de management. Poluarea se reflectă în neîncrederea autoindusă, infestează indivizii și îmbracă forma unor resemnări personale, de genul: “eu nu pot face nimic”, “lucrurile nu se vor schimba”, “nimănui nu-i pasă”, etc. Poluarea generată de management infestează întregul personal al organizaţiei și se reflectă în neîncrederea alimentată de managementul practicat. Simptomele îmbracă forma unor atitudini de genul: “nu puteţi schimba nimic”, “nu vom schimba aceste lucruri”, “oricum, nu ne pasă”, etc.

În încheiere, le-aș spune studenţilor că educaţia îi face pe oameni mai ușor de condus, dar mai greu de manipulat. În același timp, ca student, între aspiraţii și realităţi, trebuie să nu uiţi că drumul către succesul profesional are multe parcări tentante.

S-ar putea să-ţi placă

By 

Email Newsletter