Tanti Maricica și filosofia eșecului

Chiar în ziua în care mass-media lăuda performanța remarcabilă a Mihaelei Buzărnescu și făcea cunoscută publicului impresionanta ei poveste, am realizat că împlineam o vechime apreciabilă în industria bancară.

Ovidiu Halunga

Contributor

În ultimul an de facultate, în febra capitalismului timpuriu și sălbatic din anii ’90, oscilam între a deveni antreprenor sau bancher. Am refuzat un post într-o bancă importantă, iar cu două luni înainte de examenul de licență am vrut să le demonstrez părinților că am reale calități antreprenoriale, așa că am împrumutat o mână de dolari și m-am suit în primul autocar Ortadogu, cu destinația Istanbul.

Noua ta carieră poate începe aici – locuri de muncă în toate domeniile, în toate județele

Ajuns la destinație, mi-am amintit că un prieten din copilărie mi-a spus că făcuse ceva bani din vânzarea unor colanți aduși din Turcia, motiv pentru care am cumpărat rapid vreo două plase de colanți și am pornit spre București. Nu mă mai interesa nici licența, ci doar procesul de vânzare, pentru a demonstra că sunt un potențial om de afaceri și, implicit, pentru a obține un capital de pornire.

Deși Bucureștiul era plin de colanți, cu un efort remarcabil, prin diverse consignații, după trei săptămâni am lichidat stocul și, când am tras linie, obținusem un profit de 300 la sută. Chiar cu această rentabilitate ridicată, nu am reușit să obțin acceptul și capitalul pentru propriul business, așa că, după o lună de la terminarea facultății, îmi începeam cariera de bancher, ca inspector de credite într-o bancă de provincie.

Când am intrat pe poarta băncii, înainte de a da mâna cu directorul sucursalei, cu Balaurul, cum îi spuneau colegii, pe la colțuri, știam ceva teorie despre produsele bancare, aveam o educație care se baza pe integritate și disciplină, și o grămadă de vise. După câteva zile de studiu individual pe norme și proceduri, am primit spre rezolvare primul dosar de credit. Era o firmă ce îndeplinea toate criteriile, dar nu prea era la ficații Balaurului.

După ce am luat semnăturile de aprobare până la Balaur, am ciocănit sfios la ușa lui și, plin de speranță și mândrie, așteptam să primesc singura semnătură ce conta în realitate. În timp ce-mi umflam penele la dreapta Tătucului și așteptam să fiu și lăudat pentru o analiză financiară suplimentară față de normele de creditare de la acea vreme, văd cum Balaurul ia dosarul, se uită doar la denumirea firmei și scrie un respins mare în dreptul numelui lui, după care zice sec un „dă-l în mă-sa!” și îmi întinde documentația de credit, fără alte precizări.

O săptămână după pățanie, am stat cu buza umflată și tot mă uitam cu coada ochiului la semnătura de respingere și nu înțelegeam de ce. Dar, în timp ce-mi lingeam prima rană, sunt chemat de secretară în biroul directorului. Balaurul, foarte jovial, mă bate pe umăr și-mi spune că domnul Gică are nevoie urgentă de un credit și să mă duc cu el să văd afacerea și garanțiile. În două minute, eram urcat în Wartburgul pârâitor condus de nenea Gică și ne îndreptam spre un sat apropiat, pentru a inspecta o moară de porumb.

După câteva minute de mers cu mașina, pe o căldură infernală de august, potențialul meu client îmi spune, fără nici o introducere, că aș fi cam prost că stau salariat de bancă și nu sunt patron, așa ca el. M-a și întrebat, cu un accent moldovenesc, dacă îmi permit să dau două sute de dolari pe o  hulughiță. Inițial, am crezut că se referă la o aventură cu vreo fată mai sprințară și i-am mărturisit că nu-mi permit. Ajuns la moară, am realizat că omul era un pasionat columbofil, iar hulughița era o porumbiță. După vizita la țară, ne-am întors în oraș, pentru a inspecta apartamentul unei mătuși, tanti Maricica, apartament ce urma să fie pus în garanție la bancă.

Am urcat patru etaje cu limbile scoase și, ajunși la ușa lui tanti Maricică, Gică al meu i-a comunicat babei că a venit cu domn inspector de la bancă, să vadă apartamentul. Nici nu a apucat bine bietul nea Gică să-i spună mătușii motivul vizitei, că aceasta a început să răcnească pe casa scărilor că ne bagă undeva pe amândoi și ne-a trântit ușa în nas. 

Dezamăgit, Gică m-a abandonat la ușa cotoroanței și a șters-o englezește la porumbeii lui, iar eu, după al doilea eșec, m-am întors la bancă, cu gândul de a pune capăt carierei în banking și de a deveni patron. Cu toate visele și încercările mele, am rămas în banking până în ziua de azi. În câteva luni, Gică a dat faliment cu moara lui, dar, după circa un an de la faliment, i-am văzut poza într-o agenție loto din oraș. Câștigase o sumă bunicică, undeva de vreo zece ori valoarea creditului solicitat.

Da, viața are urcușuri și coborâșuri, și e bine să fii pregătit dinainte și pentru un eventual eșec. Poate că, în multe cazuri, educația primită în familie sau în școală ne face să vedem un eșec ca pe o adevărată tragedie, nu ca pe un semnal care ne atenționează că trebuie să schimbăm ceva. Cred că unul dintre motivele pentru care nu am abandonat cariera de bancher, după episodul cu nea Gică și tanti Maricica, a fost colectivul simpatic și distractiv în care am debutat.

Se spune că succesul reprezintă abilitatea de a trece de la un eșec la altul, fără a-ți pierde entuziasmul. Uneori, e bine să accepți că un anumit obstacol a apărut spre binele tău. Omida suferă când trebuie să iasă din cocon și să devină fluture. Înjurătura și ușa în nas primită de la tanti Maricica pe mine m-au ferit de un credit neperformant și de la multe ciocuri în creastă de la Balaur, iar pe nenea Gică – de o prelungire costisitoare a stării de faliment. Incompetența lui antreprenorială a fost răsplătită de divinitate cu un câștig fabulos la loto.

S-ar putea să-ţi placă

By 

Email Newsletter

Close