A crescut în Ploiești, a studiat în Sibiu, a muncit în București, iar acum trăiește în Olanda, la Haga, după o “escală” în Austria, la Viena. De profesie traducător, Laura Pană a studiat Limbi Moderne Aplicate, la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu. A studiat franceza și engleza de la 12 ani, iar în Austria a învățat și limba germană. Toată cariera ei a fost legată de comunicare și organizare de evenimente, în companii internaționale, iar limbile străine și traducerile au fost parte integrantă din munca sa. Nu a simțit, însă, că locul ei este într-o corporație. A vrut să facă și ceva care să conteze și care să aibă un impact social.
Așa a apărut Migrationlab – “sufrageria” cu prieteni, în care nu contează de unde vii, cine ești și ce limbă vorbești. Migrationlab organizează workshop-uri de co-design și transformă spații urbane / publice în sufragerii publice, cu directa participare a migranților, refugiaților și localnicilor, în diferite orașe din Europa.
Nu-i nimic spectaculos în felul în care a evoluat proiectul său, crede Laura. Chiar și începutul aduce a clișeu, recunoaște ea. “A început așa cum citești că se creează un start-up, deși nu bănuiam nimic din ce avea să se întâmple: la o discuție despre migrare și propriile mele experiențe de migrant prin Europa, cu un bun amic de origine slovacă, născut în Suedia și crescut în Austria”, își amintește Laura. Câteva ore mai târziu, un taximetrist croat, aflând că este din România, i-a povestit, de la volanul Mercedes-ului pe care îl conducea, cu mândria imigrantului care a reușit să se integreze, ce oribilă i-a fost vacanța pe litoralul românesc și cum, în urma acestei experiențe nefericite, și-a jurat că nu își va mai petrece niciodată vacanțele altundeva decât în Europa de Vest. “M-au fascinat lipsa de sensibilitate culturală și, în același timp, curiozitatea lui sociologică despre relațiile dintre migranții din estul Europei și localnicii vestici. Se întâmpla la Viena, în ultima zi de vară a lui 2014. Eram într-o scurtă vacanță în orașul în care trăisem șapte ani și pe care îl părăsisem pentru Haga, la început de 2014”.
Când s-a întors la Haga, a creat un blog, pe care l-a numit Migrationlab – un laborator de migrație, care își propunea să exploreze aspecte ale migrației, precum identitate, noțiunea de acasă și multiculturalism, prin storytelling, pornind de la propriile sale experiențe. Primele feedback-uri au fost pozitive, iar cele câteva povești pe care le-a scris Laura au iscat dezbateri. Și-a dat seama că e nevoie de o discuție mai amplă pe tema migrației și că nu există un spațiu fizic unde să poți vorbi despre asta și să te simți în siguranță și comfortabil făcând-o. “Așa mi-a venit ideea de a organiza o sufragerie publică, unde migranți, refugiați și localnici să se întâlnească, să se cunoască și să povestească despre cine sunt și de unde vin, ca să nu ne mai fie frică unii de alții, și să înțelegem realitatea din jurul nostru neflitrată de media sau discursul politic, ci direct de la sursă”. Nu s-a oprit aici. În aceeași perioadă, a mers în câteva școli din Haga, pentru a vorbi cu copiii olandezi despre România, despre cât este de important să vorbim mai multe limbi străine și despre comunicarea interculturală.
La sfârșitul lui 2014, nu se mai gândea la Migrationlab ca la un blog, ci ca la un proiect, și îl vedea deja transformat într-o organizație. În martie 2015, a lansat Migrationlab și “Welcome to The Living Room“/”Bine ați venit în sufragerie”, la Viena, iar de atunci a crescut neîncetat. La începutul acestui an, Migrationlab a devenit fundație. Astăzi, Migrationlab creează oportunități pentru migranți, refugiați și localnici, de a se întâlni, de a se cunoaște, de a colabora și de a se inspira. La rândul său, conceptul de sufragerie publică s-a dezvoltat și el: Migrationlab organizează workshop-uri de co-design și transformă spații urbane/publice în sufragerii publice, cu directa participare a migranților, refugiaților și localnicilor, în diferite orașe din Europa.
Privitul ciudat, întrebările bizare, remarcile și glumele rasiste, bazate pe sterotipuri, vin din lipsa unei sensibilități interculturale, superioritate venită dintr-un trecut colonialist sau imperialist și din percepția oamenilor despre ce e România și cum arată, ce sunt și cum se comportă oamenii care vin de acolo. Este valabil pentru Europa de Est și țări care sunt percepute negativ sau care nu sunt prea cunoscute în Europa.
Pentru fiecare proiect, Laura lucrează cu parteneri locali, colaboratori și voluntari. “Migrationlab înseamnă work in progress continuu, ca orice start-up. Încerci, vezi ce merge și ce nu merge, de ce ai nevoie, uneori reușești, alteori eșuezi, o iei de la capăt. E foarte multă muncă și e nevoie de multă pasiune, răbdare și nervi tari, ca să poți continua. Apropo de nervi tari, finanțarea unui start-up social îți dă multe bătăi de cap. Toată lumea caută un model de finanțare sustenabil, pentru bottom-up initiatives. Anul trecut am finanțat activitățile din propriile economii. M-au ajutat și părinții, prietenii și partenerul meu de viață”.
Anul acesta, activitățile sunt finanțate de diferite organizații culturale, prin granturi. Laura lucrează însă la un model de finanțare sustenabil, care să nu depindă sută la sută de finanțări exterioare. În iunie, va merge în Suedia și va afla mai multe despre cum să facă asta. A fost selectată pentru un program de antreprenoriat, organizat de Subtopia, un centru cultural în Botkyrka, lângă Stockholm.
Pentru Laura Pană, pasul spre antreprenoriat a venit firesc. L-a făcut după ce, câțiva ani, nu își mai găsea locul în companiile cu care colaborase. Începuse să se gândească serios să încerce altceva, doar nu prea știa ce i s-ar potrivi. Știa doar că voia să facă un lucru care să conteze și care să aibă un impact social. Schimbarea s-a produs când s-a mutat în Olanda, acum doi ani. “Veneam după niște ani încărcați de muncă, la Viena, și de călătorii cu serviciul. Eram epuizată. Olanda era un nou început. Mi-am luat șase luni de pauză, în care mi-am dat răgaz să mă regăsesc și să aflu cum vreau să merg înainte. După șapte ani în străinătate, simțeam că nu mai aparțin nici unui loc, nu mai știam unde si ce este acasă, de fapt, deși numeam <acasă> locuri în trei țări. M-am gândit foarte mult la identitatea mea, la felul în care oamenii își formează percepțiile unii despre alții, cum comunicăm și cum ne raportăm unii la ceilalți. Spre sfârșitul acestor șase luni, am avut și discuția cu prietenul meu cel bun și cu taximetristul din Viena”.
Trebuie să iubești tare mult ceea ce faci ca să creezi o astfel de organizație, și mai ales ca să continui ce ai început. Ceea ce te va ajuta în momentele cele mai grele, și sunt multe, va fi exact pasiunea pentru ceea ce faci.
Pentru o organizație precum cea fondată de Laura, atmosfera tot mai tensionată din Europa – atentatele teroriste, construirea de garduri între state, reintroducerea controalelor la frontiere – nu este cel mai bun aliat. Pe de altă parte, situația aceasta îi oferă șansa de a face exact ce și-a propus de la început. “Subiectul migrării este astăzi unul foarte sensibil și polarizant. Munca pe care o fac cu Migrationlab este una de schimbare a percepțiilor și atitudinii negative asupra migrării. Încerc să le arăt oamenilor că sunt mai multe unghiuri din care poți privi o situație. Și încerc să stimulez un dialog între aceste comunități, care altfel nu ar avea posibilitatea de a intra în contact. Câți dintre noi am stat de vorbă cu un refugiat, de exemplu? Câți dintre noi am fost în centre de refugiați? Ce alte surse de informare mai avem în afara mass media și internet?”.
Atentatele, construirea gardurilor, portretizarea negativă a migranților și refugiaților în mainstream media, discursurile politice împotriva imigranților fac oamenii și mai temători față de noii veniți și de migranți, în general, a observat Laura. “În același timp, iau ce se întâmplă ca pe o provocare și mai mare. Pentru Migrationlab este o oportunitate de a re-crea o balanță. Trăim într-o societate foarte variată cultural și cred că este nevoie de o discuție autentică despre migrare. Este nevoie de comunicare. Avem nevoie să reînvățăm să facem lucruri împreună, să ne cunoaștem, să ne descoperim unii pe alții. Altfel, alienarea va crea ciocniri și violență. Există o lipsă acută de empatie față de ființa umană. Iar ceea ce încerc eu să fac cu Migrationlab este să vindec oamenii de înstrăinare”.
A fost într-o tabără de refugiați în Amsterdam, care se află într-o fostă închisoare și unde au fost cazați numai bărbați. “Vreo 300. Simți cum ți se așează o piatră în stomac, cu fiecare pas pe care îl faci înăuntru. E trist, e gri, e depresiv, e o închisoare. În holul de primire, unde ai voie ca vizitator, mesaje de bun venit și de gândire pozitivă, gen <fii răbdător>, atârnă leneșe de la balustrada balconului circular. Stai la masă și te gândești: oare ce să vorbesc cu un refugiat? Ce pot să întreb și ce nu pot să întreb ca să nu ating corzi sensibile? Știi că ai în fața ta niște oameni puternic traumatizați. Te simți un pic stângaci, la început. Dar începi cu un salut și te prezinți, iar de acolo conversația curge natural. Și oamenii îți zâmbesc și îți mulțumesc că vii să petreci timp cu ei, pentru că nu au alte oportunități de a cunoaște alți oameni. Realizezi că oamenii își vorbesc la fel, de oriunde ar fi și orice limbă ar vorbi. Bărbații pe care i-am cunoscut acolo sunt niște oameni calzi, umani. Sunt oameni traumatizați, care caută să fie în siguranță, în primul rând. Care vor să-și continue viața, studiile, să muncească, să-și întemeize o familie, să facă ceva cu viața lor. Și care vor să contribuie la dezvoltarea societății din țara care i-a primit”.
Refugiații din centre sunt oameni foarte singuri, într-o continuuă așteptare și fără alternative. Până primesc statutul de azilant, sunt transferați de la un centru la altul, în diferite orașe din Olanda. Am cunoscut un cuplu de tineri artiști, refugiați palestinieni în Siria, refugiați în Olanda. În ultimele șase luni, trecuseră prin nouă centre de refugiați, în tot atâtea orașe.
Laura Pană locuiește în străinătate de mulți ani. Pașaportul românesc i-a adus deopotrivă experiențe pozitive și negative. De un lucru este sigură: în cei nouă ani petrecuți în alte țări, au fascinat-o felul în care oamenii își formează percepțiile unii despre ceilalți și reacțiile lor atunci când spune că vine din România. “De la renumitul <aha> – pe care sunt sigură că mulți migranți români îl recunosc, spus pe un ton care să mascheze fie dezamăgirea, fie un soi de rușine că nu ai ce să spui altceva, pentru că nu știi nimic despre România sau ce cunoști e negativ – la întrebări halucinante, puse de oameni educați, la petreceri olandeze, atunci când vine vremea să te prezinți, de genul <mai e țara ta săracă?>. Sau atunci când un austriac, căsătorit cu o poloneză, încearcă să glumească, trasând o analogie a felului în care ți-ai cunoscut prietenul vienez cu o emisune TV în care fermierii austrieci își caută neveste prin România și Bulgaria, pentru că sunt supuse și sărace”.
Migrationlab și-a făcut prieteni și în comunitățile românești din vestul Europei. Mulți români participă la întâlnirile organizate de Laura, fie ca public, povestitori în sufragerii, parte din echipă sau colaboratori. Prima sufragerie organizată în Olanda, anul trecut, a avut loc în cadrul Spotlight:Romania, un festival de film și fotografie românești, inițiat de Corina Burlacu și Bianca Olivia Niță. Ele conduc Eastwards, o inițiativă culturală ce promovează cultura est-europeană în Olanda. Anul acesta, din echipa de cercetare Migrationlab face parte și o altă româncă, Dana C. Popa, terapeut intercultural sistemic.
Oamenii și poveștile lor sunt sursa de inspirație a Laurei. “Am stat de vorbă cu un regizor de film iranian, și el refugiat. A început să-mi vorbească despre singurătatea migrantului, într-o cultură care îi este încă străină. De cât de multă comunicare este nevoie între comunități, între oameni, pentru a te simți mai aproape, a te simți acceptat. Am plecat de acolo plină de energie să-mi continui treaba cu sufrageriile publice Migrationlab”. Acum două săptămâni, a organizat patru sufragerii publice cu migranți, refugiați, turiști și localnici olandezi, pe un vas ce transportase 282 de refugiați din Egipt în Lampedusa, Italia, în 2013. În Amsterdam au fost numai 14, de fiecare dată, căci aceasta este capacitatea maximă, permisă de legislația olandeză. “Unul dintre refugiații care a fost cu noi mi-a mărturisit că în ziua aceea a simțit că lumea întreagă a fost pe barcă”.
La Viena, la prima sufragerie Migrationlab pe care a organizat-o anul trecut, o franțuzoaică i-a spus că tot ceea ce face este o gură de aer proaspăt pentru experiența ei de expat francez la Viena. “Tot atunci, o studentă austriacă mi-a scris un e-mail absolut copleșitor. Mi-a spus, printre altele, că i-am dat putere să-și ducă mai departe ideea unui proiect la care se gândea de ceva vreme. Patru luni mai târziu am citit într-un ziar vienez că își lansa inițiativa socială. Cu fiecare proiect pe care îl realizez, îmi dau seama că fac ceva care contează foarte mult pentru oameni, că totul are sens. Și asta îmi dă putere în fiecare zi, mai ales în momentele cele mai grele”.
Iar acestea nu lipsesc. O ajută să meargă mai departe o mână de oameni foarte apropiați, împrăștiați prin diferite colțuri prin Europa, care sunt activi în diferite domenii, de la business la cultural, social, artistic, design. Unii dintre ei au fost alături de ea de la început. Fără ei, probabil că i-ar fi luat mult mai mult timp să ajungă unde este acum. Finanțarea proiectelor este aspectul care-i dă cele mai multe bătăi de cap. I se adaugă cele organizatorice, care uneori nu mai țin doar de ea. “Important este să rămâi flexibil și să vii cu soluții rapide. De exemplu, o parte dintre refugiații care ar fi trebuit să participe la sufrageriile pe barcă, în Amsterdam, au intrat în greva foamei, cu două săptămâni înainte de evenimente, chiar în centrul unde erau cazați. Au protestat astfel împotriva duratei lungi ale procedurilor pentru obținerea statutului de azilant. Alții fuseseră transferați în alte centre, din orașe mai îndepărtate. Într-un final, dintre ei, doar un tânăr a putut participa. Un alt refugiat, care are deja statut de azilant, deci nu mai locuiește într-un centru, a contramandat participarea chiar în ziua evenimentului, fiindcă aflase că mai mulți membri ai familiei sale fuseseră uciși în Siria”.
Pentru Laura, nici o zi nu este la fel, iar provocările sunt la tot pasul. Zilele ei înseamnă întâlniri cu migranți, refugiați sau localnici, cu (posibili) colaboratori și parteneri. De fiecare dată, cunoaște oameni noi, iar asta înseamnă că, aproape zilnic, își spune povestea, vorbește despre migrare și Migrationlab. “Uneori, zilele se transformă în șiruri de săptămâni de planificare și organizare, în special înaintea unei sufragerii publice. În același timp, particip la evenimente de networking sau apariții publice, unde sunt invitată să vorbesc despre Migrationlab”.
Din România, îmi lipsește vara. Nu am mai fost vara în România de mulți ani, pentru că aveam un program încărcat în perioada asta. De obicei, veneam de Paști și de Crăciun. Anul ăsta mi-am rezervat bilet pentru iulie și august. Îmi lipsesc și munții. Și familia și prietenii mei apropiați. Să vorbesc și să râd în limba română, zile de-a rândul, nu doar pentru câteva ore. Am nevoie să mă întorc ca să îmi încarc bateriile, să îmi simt rădăcinile, să nu mă uit. România îmi lipsește mereu.
Migrationlab este acum într-o fază de cercetare și dezvoltare a proiectului de sufragerie, datorită unui grant de 10.000 de euro, obținut de la European Cultural Foundation, în urma participării Laurei la Idea Camp Programme, în Suedia, anul trecut. “Conduc o echipă de cercetare formată din sociologi, designeri, psihoterapeuți, urbaniști și artiști. La sfârșitul anului, vom avea un raport de impact social pe care sufrageriile publice Migrationlab le au în viața migranților, refugiaților și localnicilor în Olanda, cu focus pe Amsterdam, Haga și Rotterdam”.
Laura Pană își propune să dezvolte și alte idei de proiecte și colaborări, iar obiectivele pe termen lung se focusează pe implementarea proiectelor Migrationlab și în alte țări. România este una dintre ele. “Cred foarte tare că avem nevoie de un dialog autentic despre migrare, într-o țară cu trei milioane de emigranți și pe fondul unei dorințe continue ale românilor de a pleca. Pe viitor, îmi mai doresc ca Migrationlab să devină un partener pentru municipalități și să influențeze policy making-ul pe comunicare intreculturală”.
Ar schimba ceva din parcursul ei profesional de până acum? Își spune că poate ar fi trebuit să se decidă să schimb mai repede domeniile în care a activat, dar știe că există un timp pentru toate. Pe de altă parte, toată experiența profesională acumulată până acum o ajută foarte mult la Migrationlab. De fapt, nu, nu ar schimba nimic.
