Despre Coaching

Când sunt întrebată care este meseria mea, întotdeauna mi-e greu să răspund. Pe de o parte, vorbim de globalizare, termeni internaţionali, deci, teoretic, toată lumea ştie ce înseamnă un coach. Pe de altă parte, acest cuvânt are mai multe înţelesuri. Chiar mi s-a întâmplat să ridice cineva din sprâncene când i-am spus în engleză: “Sunt coach”. “Coach, adică… canapea?!”.

Lilia Dicu

Daring Executive Coach

În România, există o asociaţie de oameni care se luptă din greu ca să introducă acest cuvânt – care reprezintă o meserie nobilă în clasificatorul ocupaţiilor din România – în versiunea lui englezească: coach – mare bătălie pe locuri, litere şi clasificatori, pentru a introduce o meserie nouă. Ar fi de preferat ca meseria de coach să fie alături de cea de antrenor, de exemplu, nu de cea de sudor. Urmărind această numerologie, este foarte greu să introduci o meserie nouă, pentru că asta ar mişca toate celelalte meserii cu numărul lor, iar aceasta produce un val şi acţiuni ulterioare în tot sistemul, care ar fi de evitat. Îmi doresc ca această iniţiativă frumoasă să se încununeze cu succes, cât mai repede, şi să nu mai spun printre dinţi că sunt Coach, gândindu-mă la cine ştie ce va gândi persoana cu care vorbesc, grăbindu-mă să-i dau repede explicaţii despre ce fac.

Şi aici este o provocare, pentru că pe cele mai multe cărţi de vizită scrie “executive and life coach”. Cei mai mulţi s-au obişnuit să vadă asta şi aproape că li se pare natural ca omul pe care îl au în faţă să ştie să antreneze un alt om pentru performanţă sau pentru următorul salt în carieră, pentru reorganizare de business sau dobândire de abilităţi – de vânzări, să zicem -, pentru leadership, management şi sudare de echipă sau transformare organizaţională. Şi, în acelaşi timp, pentru aspecte din viaţa personală, legate de cuplu şi relaţii, sănătate, finanţe, capacitate de a fi părinte, condiţie fizică, spiritualitate, intuiţie, alegerea drumului în viaţă, dobândirea încrederii etc. Cum vă sună? Şi mie mi se pare cam mult… şi cred că există câte o specializare pentru fiecare.

Tipuri de coaching

Ca să o iau mai simplu şi omeneşte, am căutat să găsesc o clasificare pe tipurile de coaching. Diverse surse dau diverse indicaţii şi clasificări. Nu am fost împăcată cu nici unele, pentru că am avut de comentat la orice am găsit. În unele izvoare, se spune că există trei tipuri mari de coaching: de Business, Executiv şi Life. În altele, am găsit Corporate, Business şi Life, şi alte câteva variante care nu m-au mulţumit deloc. De aceea, mi-am pus creierul în mişcare şi am decis să fac eu o clasificare, cu tot riscul de a-mi aduce critici și a-mi defăima intenţia.

Ca să o păstrăm simplu, zic că există două tipuri de coaching: business coaching şi life coaching. Business coaching-ul poate ataca domenii ca executive, leadership, management, high potential, performanţă, echipă, presentation, public speaking, sales, marketing, change management, career etc. Life coaching-ul poate aborda cele mai neaşteptate arii, precum relaţiile de cuplu, relaţii interpersonale, relaţii părinte-copil, health, wealth, finance, condiţie fizică, wellness, find your purpose, confidence, spiritual, self awareness, etc. Să nu mă înţelegeţi greşit – nu vreau să introduc o nouă religie sau să spun că un om bun la ceva nu te poate ajuta în altceva.

Sipetul cu instrumente

Coaching-ul lucrează exclusiv cu materialul clientului şi stă ferm pe două picioare:  procesul şi relaţia interumană, creată şi consolidată de la interacţiune la interacţiune. Mi s-a părut mai simplu doar să mă gândesc, în paşi pragmatici, la cum se poate delimita această meserie în specialităţi și, în funcţie de ce-şi doresc clienţii, orice coach ar trebui să caute cui vrea să se adreseze. Cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc, iar pentru cei care sunt interesaţi de subiect, mi s-a părut un bun prilej de a aduce mai multă claritate.

Următorul pas, după ce am discutat meseria şi tipurile, ar fi despre cutia cu instrumente. Aici, dotarea este largă şi nu prea. În coaching, cele mai uzitate instrumente sunt formate din întrebări de diverse tipuri: powerful, paradoxale, recursive, tip bumerang, focalizate, magice, ideale, proiectate în viitor, imaginative, confruntative şi practice. Îmi aduc aminte că eram tare bulversată când mă formam cu unul dintre maeştrii cu centura neagră în ale coaching-ului, care îmi spunea ba “niciodată nu inventa nimic, nu te proiecta în povestea clientului, întreabă cu cuvintele lui”, ba “foloseşte-ţi intuiţia, ascultă ce nu-ţi spune, care-i modelul, confruntă şi provoacă”. Eram tare confuză şi nu înţelegeam cum să mă ţin ba de un mal, ba de altul. Şi, mai ales, eram tare iritată că nu înţelegeam cum să le combin.

Acum, că a trecut timp, mi se pare că le stăpânesc, dar până a deveni maestru este o cale atât de lungă. Atât de des, ceva ce pare aproape este atât de departe, iar ceva ce pare complex şi întortocheat e atât de simplu. Și, pentru că-mi doresc să păstrez lucrurile simplu, voi spune că întrebarea, împreună cu imaginaţia, mişcarea în spaţiu şi alte tehnici proiective, completează sipetul cu instrumente ale coach-ului. Fiecare alege instrumentele adiţionale cele mai diverse: muzică, mişcare, culoare, care vin din multe discipline conexe.

Important este ca ele să facă sens ca metodă, mai întâi pentru cel care antrenează, şi sigur vor face sens şi pentru cel antrenat. Vorba aceea: cei care se aseamănă se adună. În coaching, este binecunoscut că “antrenorul” îşi atrage drept clienţi pe cei pe care-i poate ajuta şi pe cei cu care are subiecte de dezvoltare similare. “Dacă ai un client cu o provocare, gândeşte-te unde ai provocarea asta. S-ar putea să nici n-o conştientizezi, dar, lucrând asupra ei, te ajuţi pe tine şi ajuţi şi clientul”, îmi spunea acelaşi maestru. De altfel, în coaching se spune că şedinţa lucrează şi mai mult abia după ce s-a terminat. Şi mai mult în timp, mult după…

Coaching-ul şi terapia

Şi, pentru că “mult după” înseamnă, câteodată, în timp, ca o perspectivă în trecut şi în viitor, se naşte o întrebare pertinentă: “cu ce este coaching-ul diferit de terapie?”. De altfel, în ultimul timp, întrebarea este din ce în ce mai sonoră, mai ales în domeniul life-coaching-ului. Dacă vorbim de conştientizare, modele, bucle, paradigme, asociaţii libere, centrare pe sine, chiar! care-i diferenţa? În afara pregătirii formale ale terapeuţilor, şi o pregătire, despre care nu se ştia nimic, a coach-ilor.

Deseori, am auzit întrebarea: “dar cum poţi deveni coach, nu poate fi atât de greu să asculţi o persoană?”. Pentru că era comunicaţiilor a redus din spaţiu, timp şi graniţe, este posibil să faci formarea cu un virtuoz, faţă în faţă sau online. Poţi să pleci în străinătate, la cursuri care se înşiră pe perioade diverse, sau să le faci cu maeştri care vin in Romania. Dacă nu te deranjează fusul orar, ai putea chiar să ai printre colegi oameni din SUA, Australia sau din cele mai neaşteptate puncte ale globului pământesc, iar frecvenţa ţi-o alegi singur, şi sunt cursuri mai frecvente, mai dese sau mai rare.

Greul cel mare este, însă, la examene şi la acreditarea finală de către organismele internaţionale. Pe lângă un dosar gros, ce atestă cu cine te-ai format, în ce competenţe, orele de antrenament, supervizare ori clienţi, dovadă scrisă şi pasibilă de verificări, ai de dat şi o probă orală, cu urmărirea tuturor competenţelor: design-ul raportului, urmărirea contractării clare, stabilirea încrederii şi a unei zone de apropiere/intimitate cu clientul, prezenţă, ascultare activă, întrebări producătoare de revelaţii, comunicare directă, crearea conştientizării, design de acţiuni, planificarea şi setarea obiectivelor, precum și urmărirea progresului/ rezultatelor şi a responsabilizării persoanei etc.

Diferenţe

Cred că există diferenţe în formare, în acreditare şi, mai ales, în abordare. Când eu însămi mă preocupam cum să definesc prin ce este diferit coaching-ul de terapie, supervizoarea mea din coaching, fost psihoterapeut, a ştiut să-mi dea definiţia pe tavă: terapia se adresează revelaţiilor legate de trecut, examinează şi analizează trecutul, pe când coaching-ul este axat pe viitor, pe acţiuni şi realizări obiective, ce necesită schimbări comportamentale și decizii din momentul descoperirii evenimentelor sau stării de fapt. “Therapy is about going deep, coaching is about going forward”, mai spunea supervizorul meu. Eu aş mai adăuga că terapia analizează cum ai produs un comportament, iar coaching-ul – ce vrei să faci cu el.

Bineînţeles, pentru că ne aflăm pe un teren de joc, cel al coaching-ului cu reguli clar stabilite şi reglementate de către mari arbitri (Federaţia Internaţională de Coaching, Institutul European de Coaching etc.), există şi reguli clar definite ale conduitei unui coach, care sunt completate de valorile şi credinţele fiecăruia care practică această meserie. Tot ce am scris mai sus am abordat din perspectiva propriilor frământări şi dezvoltări. Pe baza mai multor observaţii şi ani de experienţă, mi-am format o opinie, pe care v-o împărtăşesc azi, şi sper să vă fie de folos. Voi ce părere aveţi?

Puţină istorie

Cei mai mulţi dintre voi ştiu că englezescul “coach” (a antrena) stă la baza cuvântului “coaching”. De altfel, prima dată, acest cuvânt a fost atribuit profesioniştilor care ajutau persoanele cu performanţe deosebite în sport să facă saltul la următorul nivel. Studenţii secolului al XIX-lea, din Anglia, asemănau instructorii lor trăsurilor, un vehicul ce-i transporta de unde sunt acum, unde vor să fie. Cuvântul în acest sens apare, pentru prima dată într-o înregistrare scrisă, în 1848. Cuvântul cu sens de “instructor” a fost apoi aplicat la profesorii de sport de prin 1885. If you hold the belief that your job as a youth sports coach is to transport the children put in your charge from where they are now to where they want to be, you’ll be on your way to great success. Mult mai târziu, în jurul anilor 1980, un mare antrenor de sport a introdus acest cuvânt în lumea business-ului şi a dinamitat abordarea din cea de expertiză la cea consultativă. “Tu deţii resursele, expertiza, eu doar te antrenez ca să le scoţi din tine”. Aşa s-a născut arta de a fi coach, adică antrenor pentru a da maximum din ce poţi. Şi noi putem foarte mult, doar că nu întotdeauna ştim asta…

articol publicat în sb.business – ediţia de primăvară 2013

Articolul anterior

Ce este coaching-ul pentru manageri?

Articolul următor

Lingo24: Creștere continuă și clienți de top

Articole din aceeași categorie
Citește

Veriga slabă din HR

O problemă nu poate fi rezolvată cu aceeași gândire care a generat-o, spunea Albert Einstein. Dar care este…
Citește

Sfătotștiutorul

Mă izbesc, de ani buni, de o categorie aparte și, din păcate, nu pe cale de dispariţie: SFĂTOTȘTIUTORUL.…
Total
0
Share