Pe la vreo trei anișori, am prins o bancnotă de 100 de lei și am rupt-o în câteva bucăți, după care m-am dus cu un aer de erou către maică-mea, crezând că va fi foarte fericită că i-am înmulțit banii. Am fost contrariat, pentru că în loc de laude și mulțumiri, biata femeie a scos un văitat prelung, iar bunică-mea a sărit imediat cu o sută întreagă, pentru a-mi acoperi isprava.
Ovidiu Halunga
Manager sucursală @ Garanti Bank
Cred că ăla a fost momentul în care părinții mei au decis că e cazul să mă inițieze în tainele banilor, pentru că în anii ‘70 nu pomenea nimeni de educația financiară la copii. Hobby-ul cu înmulțirea banilor simt că-l mai am și în ziua de astăzi.
Tot din fragedă copilărie, pot să spun că am avut un bancher personal. Bunica din partea tatălui, fostă învățătoare, deși era o adevărată expertă în artă economisirii, pe alocuri chiar zgârcită, m-a finanțat substanțial până în ultimul an de facultate. Dincolo de finanțare, sesizând că nu prea fac mulți purici banii în pușculița mea, m-a învățat să investesc în obligațiuni cu câștiguri la purtător, unul dintre puținele produse de economisire din perioada comunistă.
Noua ta carieră poate începe aici – locuri de muncă în toate domeniile, în toate județele
Ani la rând, la fiecare sfârșit de lună, îmi sunam mama să nu uite să-mi aducă lista cu seriile câștigătoare, ea fiind salariată la instituția care gestiona obligațiunile. Cu vreo câteva zile înainte de un final de lună, nu am mai avut răbdare să-mi cumpăr nu știu ce prostioară și am vândut bunicii o obligațiune de 200 de lei. Cu ocazia acestei tranzacții financiare, am servit și prima lecție despre oportunitate și fair play în business. Hârtia pe care am vândut-o bunicii a ieșit câștigătoare și a generat un profit net de 1.000 de lei. Până să-mi comunice faptul că îmi cedează jumătate din câștig, mi-am cam ros unghiuțele.
Bancarizarea fetiței mele, cu tată și mamă bancheri, a fost făcută imediat după naștere, ea având conturi în două bănci înainte de a-i pica buricul. După cum nu există o rețetă standard despre cum să crești mai bine un copil, și în materie de educație financiară, fiecare părinte decide ce trebuie să-l învețe pe cel mic și vârsta la care începe să o facă.
Tatăl, finanțist de meserie, pe lângă unele încercări de a-mi dezvolta un spirit antreprenorial, gen cotă parte la vânzarea de sticle și borcane, a insistat în permanență cu ideea că, fără muncă, disciplină și moralitate, nu prea ai șanse de reușită în viață. Uitându-mă la ce vremuri trăim astăzi, înclin să-i dau parțial dreptate. Pe la vreo 16 ani, când i-am cerut bani pentru o a doua vacanță în decurs de o lună, mi-a mărturisit că nu poate să-mi onoreze cererea, dar ar fi de acord să-mi faciliteze o angajare. Timp de două săptămâni, am dat gălbenele printr-o sită la un Plafar, iar banii câștigați i-am topit în trei zile. După ce am văzut cum se câștigă banii, am devenit ceva mai atent la capitolul cheltuieli și la diferența dintre nevoi și dorințe.
În perioada comunistă, mai ales după accentuarea crizei, școala te bătea și ea la cap toată ziua cu economisirea. Eram sfătuiți, dar nu din rațiuni ecologiste, să economisim energia, să nu risipim apa și, în general, să nu ne dorim prea multe lucruri care țin de latura materială. Îmi amintesc doar de o singură experiență cu iz de educație financiară. Prin clasa a V-a, diriginta ne-a spus să cerem vreo 20-30 de lei de la părinți, pentru că a doua zi urma să avem în mijlocul nostru două tovarășe de la Casa de Economii și Consemnațiuni, iar acestea ne vor face carnete de economii pentru minori. Fără multe explicații, m-am prezentat cu 50 de lei la masa tovarășelor și am plecat acasă cu un carnet de economii pe care aveam lipite zece timbre a câte cinci lei bucata.
Pe la trei ani, am început jocul de-a magazinul cu casa de marcat și bani din plastic, și mici discuții despre carduri, bancomate și bănci. Când a împlinit patru ani, a primit cadou o pușculiță, în care a reușit să adune ceva bănuți. Orice propunere de a atenta la economiile ei este urmată de un refuz rapid și categoric.
Timpul a trecut și acum sunt preocupat de educația copilului meu, fiind conștient că educația financiară joacă un rol determinant în viitorul lui de adult. Bancarizarea fetiței mele, cu tată și mamă bancheri, a fost făcută imediat după naștere, ea având conturi în două bănci înainte de a-i pica buricul. După cum nu există o rețetă standard despre cum să crești mai bine un copil, și în materie de educație financiară, fiecare părinte decide ce trebuie să-l învețe pe cel mic și vârsta la care începe să o facă.
Pe la trei ani, am început jocul de-a magazinul cu casa de marcat și bani din plastic, și mici discuții despre carduri, bancomate și bănci. Când a împlinit patru ani, a primit cadou o pușculiță, în care a reușit să adune ceva bănuți. Orice propunere de a atenta la economiile ei este urmată de un refuz rapid și categoric. Trebuie să recunosc că am făcut și greșeli, cedând de multe ori prea ușor la țopăiala cu bocet din fața unei vitrine cu jucării. După capitularea mea în fața chioșcului cu jucării din parcul în care ne plimbam, am considerat că e cazul să am o discuție mai amplă, pe înțelesul unui copil de patru ani și jumătate, despre valoarea lucrurilor și bugetul unei familii.
La partea de venituri, lucrurile au fost mai simple. Venituri din salarii și mici subvenții de la bunici. Pe partea de cheltuieli, i-am explicat că avem nevoie de bani pentru plata curentului electric, fără de care nu am mai viziona desenele animate, pentru gaz, apă și cumpărarea de alimente și haine. Jucăriile – am tot încercat să le includ la alte cheltuieli, dar ea tot le trecea la capitolul I.
A doua zi, în drum spre parc, am făcut un follow-up pe discuția despre banii familiei și rostul lor. Fără să-i cer, mi-a promis solemn că nu mai vrea să cumpere vreo jucărie de la chioșc. Ajunși în fața locului cu pricina, mă ia tandru de mână și mă întreabă dacă poate intra în chioșc, dar doar ca să dea bună ziua. A intrat, a studiat noutățile, după care a zis un bună ziua scurt către vânzător și m-a atenționat că nu mai vrea jucării. Pe moment, am fost încântat, dar după trei zile, țopăia iar ca Fred Astaire în fața unui magazin de jucării.
