De ce sunt unii oameni uimitor de buni în ceea ce fac? Așa începe cartea aceasta, care mi-a plăcut foarte tare: „Peak, Secretele performanței de top și noua știință a expertizei, scrisă de Andres Ericsson„.
Anca Arau
Content Writer & PR Storyteller
Deci, citesc această frază și îmi răspund eu, mie, pe cel mai evident ton:
- Pentru că au un talent înnăscut, pentru că sunt înzestrați, au un dar aparte, sunt un fel de genii, cum de ce? Sau, poate, sunt norocoși! Doaaaah!
Dar, nu!
Este vorba despre exploatarea adaptabilității creierului.
Cercetătorii în neuroștiințe au ajuns să-și dea seama de faptul că un creier – chiar și creierul adult – este mult mai adaptabil decât și-au imaginat vreodată oamenii.
Adică, creierul reacționează față de tipul potrivit de stimuli, reconfigurându-și circuitele în diferite chipuri, se stabilesc noi conexiuni între neuroni, în timp ce conexiunile existente pot fi întărite ori slăbite și în unele părți ale creierului este posibil să crească noi neuroni.
- Managerii de HR și Generația Alfa. Ce impact vor avea pe piața muncii tinerii născuți după 2010?
- 44 de companii sunt Top Employers în România, în 2025
- Efectele noilor decizii fiscale asupra sectorului IT: doar o treime dintre companiile din România au în plan să-și extindă echipele în 2025
Și aici îl dă exemplu pe Mozart, despre care se știe că s-a născut cu un dar aparte, adică are un talent înnăscut, și anume auzul perfect.
Când micuțul Mozart auzea o notă cântată de un instrument muzical – orice notă -, putea să identifice imediat exact ce notă era: ”La diez în a doua octavă, după Do central”.
Și putea face asta chiar dacă era în altă încăpere și pentru orice instrument, muzical sau suficient de muzical, cum ar fi un ceas deșteptător, un dangăt de clopot, un strănut. Era considerată deci o înzestrare miraculoasă, cu care se născuse acest copil-minune.
Față de acum 250 de ani, știm că acest talent se numește „auz absolut”, se întâlnește la unu din 10.000 de oameni, dar în comparație cu noi, ceilalți, e mult mai puțin rar printre muzicienii de clasă mondială. Beethoven avea auz absolut, Brahms nu, Vladimir Horowitz da, Igor Stravinski nu, Frank Sinatra da, Miles David nu.
Deci pare talent nativ, cu care puțini indivizi norocoși au fost înzestrați. Și așa s-a crezut 200 de ani.
În ultimele decenii, s-au făcut mai multe studii și cercetări și s-a concluzionat că toți oamenii înzestrați cu acest talent nativ au început educația muzicală foarte devreme, în jur de trei ani.
În continuare, în urma cercetărilor, s-a concluzionat că auzul perfect este mult mai des întâlnit printre oamenii care vorbesc o limbă tonală, cum ar fi mandarina, vietnameza, adică limbi în care sensul cuvintelor depinde de tonalitatea lor.
Ok, și asta era tot ce știam până acum câțiva ani: că studiul muzicii în copilăria mică este esențial pentru a avea un auz perfect și că a crește vorbind o limbă tonală îți sporește șansele pentru aceasta.
În continuare, savanții nu știau să spună dacă auzul perfect este un talent înnăscut. Știau că este un dar cu care erau înzestrați cei care au fost supuși în copilărie la un antrenament de percepție a tonalității.
Și, în sfârșit, în 2014 s-a concluzionat.
S-a făcut un experiment la o școală de muzică din Tokio.
Un psiholog (Sakakibara) a recrutat 24 de copii, cu vârste între doi și șase ani, pe care și-a propus să-i învețe să identifice, numai după sunet, diferite acorduri, cântate la pian. Copiii făceau 4-5 ședințe scurte, în fiecare zi. Fiecare a continuat antrenamentul până când a fost capabil să identifice toate acordurile selectate de Sakakibara.
Long story short, după parcurgerea ciclului de exerciții, copiii au fost testați apoi și s-a observat că absolut toți își dezvoltaseră un auz perfect.
Și acest rezultat a fost considerat uluitor.
În vreme ce, în condiții normale, numai un ins din 10.000 dezvoltă un astfel de auz perfect, toți elevii lui Sakakibara au făcut acest lucru. Ceea ce înseamnă că este departe de a fi un talent înnăscut, ci o abilitate pe care și-o poate dezvolta aproape oricine, dacă dispune de un mediu și de un antrenament adecvate.
Și cam despre este vorba în carte. Despre forța exercițiului cu scop definit. Că este naiv să te aștepți că doar dacă repeți ceva, adică simpla repetiție poate duce la îmbunătățirea performanței cuiva.
Eeei, în schimb, exercițiul cu scop definit (cel care duce la evoluție)
- urmărește scopuri concrete, bine definite;
- este concentrat asupra unui obiectiv;
- presupune feedback constant;
- solicită ieșirea din zona de confort.
Așadar, ce vrea să zică autorul 🙂 este că lucrul care ne desparte de cei mai buni dintre noi nu este talentul înnăscut, ci, pur și simplu, modul potrivit de antrenament și exercițiu…
Și toată perseverența Simonei Halep, că sunt „zilele” ei, ne cam demonstrează același lucru. 🙂
