Imaginea-hibrid a primarului de oraș cocoțat pe o masă/catedră, în fața a peste 2.000 de părinți – unde tu, ca profesor, pui stiloul și catalogul, o floare, o cretă sau manualul – seamănă cu a elevului care, de-a lungul unei ore de clasă, nebăgat în seamă de doamna dirigintă, ia Smartphone-ul și se urcă pe masă, mimând importanța.
Alin Leș
Psiholog
Dacă privesc din acest unghi, am în față un Cioran, cu „Pe culmile disperării”. Adică aș face ORICE pentru a fi băgat în seamă. M-aș urca chiar cu picioarele pe un altar simbolic. Iraționalitatea gestului!
Dacă m-aș duce la „Partea Diavolului”, a lui Denis de Rougemont, aș vedea în gestul cocoțării pe masă democrația cu forța. Pe masă sau sub masă, eu, cel cocoțat pe pupitru, vă bag pe urechi sunetele mele. Eu sunt sus, voi sunteți jos. Eu sunt inferior complexat (și trebuie să mă decomplexez cu această ocazie), voi rămâneți unde sunteți. Eu musai trebuie să mă fac auzit: doar am dat bani pentru școala VOASTRĂ. Trebuie să vă spun asta! S-o știți!
Dacă m-aș opri la opera lui Costache Negruzzi, „Alexandru Lăpușneanu”, aș reține replica, văzând imaginea cu omul pe masă: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”. Un fel de școală cu forța, un fel de speech cu forța, un fel de sistem cu forța.
Adultul urcat cu picioarele pe catedră este copilul tiranizat în copilărie să învețe. Copilăria lui n-a fost una defel prietenoasă cu cartea. Dovadă că a-ți imprima picioarele pe catedră este, psihanalizabil, un gest mascat de ură. Cei prezenți poate nu s-au prins (deloc), dar de transmis, tot inconștient s-a transmis mesajul: „Fuck the system!”. Ce este mai grav este că tu, ca primar, ai transmis un mesaj negativ, în subconștientul colectiv: că oricine se poate urca pe o catedră când are chef. Sau când contextul se impune.
Mai mult, gestul cocoțării în văzul lumii este despre psihologia catedrei. Prin gestul tău, ai dat „apă la moară”, inconștient, celor care își bagă picioarele în catedră și pe care au ales-o strict pentru bani. Suplimentar, i-ai încurajat pe speculanții din sistemul de învățământ să rămână mediocri, „cu picioarele pe masă”.
Un primar nu se scuză că n-a găsit alternativă la a se face auzit. Există portavoce. Există soluții. Există creier. Nu ai voie să calci în picioare un simbol precum catedra. Pentru nimic în lume. Nici dacă ar veni Armaghedonul. Va trebui să ai o stație de amplificare!
Urcatul cu picioarele pe catedră nu este, în adâncuri, o răzbunare pe acei profesori care ți-au făcut viața amară? O ieșire victorioasă de sub jugul educației, pe lângă aparentul și inocentul gest de a te face auzit mulțimii la început de an școlar?