Mă tot întreb, de o vreme încoace, oare ce anume îi face pe oameni să se comporte într-un anume fel? Să facă lucruri care nu le stau în fire sau despre care obișnuiesc să spună: „așa ceva nu aș face niciodată”? Când ajunge „niciodată” să devină „odată”? E o pierdere sau un câștig să ajungi aici? Am pierdut încrederea, speranța sau am câștigat stima de sine și siguranța?
Carmen Meșter
Director HR @ EVW Holding
Ce se întâmplă când instinctul ne dă comanda de a reacționa sub un nume fals, contrar zicerilor și credințelor noastre de zi cu zi? Ce se întâmplă în mintea cuiva care, într-un anume moment, se comportă altfel de cum îl știm? Care, odată plecat dintr-un loc de muncă, nu-și mai salută sau respectă foștii colegi? Ori pe unii dintre ei, cu care a lucrat poate ani? N-am un răspuns, continui să mă întreb.
Zilele trecute am trecut pe lângă un fost coleg de muncă, cu care am împărțit un covrig peste tastatură, fiindcă deschideam împreună o fabrică și nu era timp nici pentru un prânz. A trecut pe lângă mine și s-a prefăcut că nu mă observă. Mi-am derulat pe repede înainte tot filmul acelei perioade, gândindu-mă ce anume am putut face eu, ca să determin un astfel de comportament.
Unii oameni care lucrează împreună ajung să dezvolte relații de prietenie și caramaderie autentice, solide și durabile, continuă să se întâlnească și să se bucure unii de alții multă vreme după încetarea unor colaborări pe tărâmul muncii colective.
Mi-am dat însă seama că nu era despre mine, era despre fostul meu coleg. Fără să pot înțelege până în capăt ce l-a putut supăra într-atât, pot presupune însă că, ignorându-mă pe mine, ignora perioada aceea. Că eu eram amintirea a ceva neplăcut și nedorit. Ironic sau nu, de la mine nu se vedea la fel: străbătusem o cale grea și frumoasă, ridicasem o fabrică împreună cu alți foști colegi. Era o reușită. Așa că m-am întrebat, pentru a nu știu câta oară în viață: ce îi face pe oameni să perceapă lucrurile atât de divers? Amintirile noastre anterioare, educația de care am avut fiecare parte, presupunerile care ne ucid. Sau ce?
Am o părere și despre asta.
Am realizat cât de mult pot schimba relațiile de muncă pe cele dintre oameni. Chiar dacă spunem „Nu e cazul să mă supăr pentru ce mi-a spus sau mi-a făcut, că doar nu mă cunoaște. Nu știe care este filmul sau culoarea mea preferată, nu știe nimic important despre mine, așa încât de ce să mă supăr? Persoana respectivă are o doar părere despre ce înseamnă imaginea mea. Are treabă doar cu holograma mea 🙂 – nu sunt eu acolo sau acela”.
Cum, de altfel, putem găsi mulțumitor de des și reversul. Unii oameni care lucrează împreună ajung să dezvolte relații de prietenie și caramaderie autentice, solide și durabile, continuă să se întâlnească și să se bucure unii de alții multă vreme după încetarea unor colaborări pe tărâmul muncii colective.
Sunt fericita beneficiară îndeosebi a acestora din urmă.
Totdeauna mi-a fost ușor să asemui un contract de muncă cu un certificat de căsătorie, în sensul că, dacă ceea ce ne-am promis înainte de semnarea oricărui document, dacă ulterior acesta nu se va respecta întocmai de către părți, una dintre ele va renunța la înțelegere. Nu mai contează ce pagube produce despărțirea, ea este terminată cu mult înainte de încetarea actelor.
Atunci când căsătoriile nu durează, se poate întâmpla fiindcă unul dintre parteneri, atunci când a spus „DA”, nu a fost cu totul acolo. A avut o reținere, un interes, un secret, a fost cu sufletul semideschis, a iubit ciobit, îndoit.
Iar ca să extrapolez mai departe comparația căsătoriei, acum, în cel de-al 20-lea an de căsnicie pentru mine, îmi mai permit o observație extravagantă: atunci când căsătoriile nu durează, se poate întâmpla fiindcă unul dintre parteneri, atunci când a spus „DA”, nu a fost cu totul acolo. A avut o reținere, un interes, un secret, a fost cu sufletul semideschis, a iubit ciobit, îndoit. Îndoiala de atunci va conduce acțiunile viitoare. Incompletul se face simțit pe cele mai înguste și primejdioase cărări ale vieții. Durabilitatea e întreruptă. Cred ca se întâmplă la fel, în orice relație interumană.
Fiind fascinată de oameni și îndeosebi de comportamentele lor neașteptate, mă gândesc cu drag la ei, indiferent de acțiuni și deseori indiferent de consecințe. Știu sigur că în spatele fiecărei acțiuni, fie ea și negativă, stă o intenție pozitivă, poate chiar egocentrică, dacă se urmărește doar bunăstarea proprie.
În concepția mea, binele trebuie să triumfe răului, fiul de rege să răzbească zmeul și lebăda să se transforme în frumoasa fată de împărat. Doar și viața e tot o poveste.
