23 de Miniștri ai Educației, în 28 de ani!

Am avut 23 de miniștri ai educației în 28 de ani post-revoluționari. 2012 a fost anul de maximă incertitudine și tranziție – ne-am depășit pe noi înșine: patru miniștri într-un singur an!

Amalia Sterescu

CEO & Fondator @ Outsourcing Advisors

Iata lista lor, pusă cap la cap, din mai multe surse:

  1. Mihai Şora: decembrie 1989-28 iunie 1990
  2. Gheorghe M. Ştefan: 28 iunie 1990-16 octombrie 1991
  3. Mihail Golu: 16 octombrie 1991-19 noiembrie 1992
  4. Liviu Maior: 19 noiembrie 1992-11 decembrie 1996
  5. Virgil Petrescu: 12 decembrie 1996-5 decembrie 1997
  6. Andrei Marga: 5 decembrie 1997-28 decembrie 2000
  7. Ecaterina Andronescu: decembrie 2000-19 iunie 2003, 23 decembrie 2008-1 octombrie  2009, 2 iulie-20 decembrie 2012
  8. Alexandru Athanasiu: 19 iunie 2003-28 decembrie 2004
  9. Mircea Miclea: 29 decembrie 2004-10 noiembrie 2005
  10. Mihail Hărdău: 10 noiembrie 2005-5 aprilie 2007
  11. Cristian Adomniţei: 5 aprilie 2007-6 octombrie 2008
  12. Anton Anton: decembrie 2008 – 22 decembrie 2008
  13. Emil Boc (interimar): 2 octombrie 2009-23 decembrie 2009
  14. Daniel Funeriu: 23 decembrie 2009-9 februarie 2012
  15. Cătălin Baba: 9 februarie 2012-7 mai 2012
  16. Ioan Mang: 7-15 mai 2012
  17. Liviu Pop: 15 mai-2 iulie 2012 (interimar); iulie 2017 – ianuarie 2018
  18. Remus Pricopie: 21 decembrie 2012-decembrie 2014
  19. Mihnea Costoiu (ministru delegat): 21 decembrie 2012-decembrie 2014
  20. Sorin Cîmpeanu: 14 decembrie 2014-17 noiembrie 2015
  21. Adrian Curaj: 17 noiembrie 2015
  22. Mircea Dumitru: 7 iulie 2016-4 ianuarie 2017
  23. Pavel Năstase: 4 ianuarie 2017 – iunie 2017

Noua ta carieră poate începe aici – locuri de muncă în toate domeniile, în toate județele

Sesizați, vă rog, că nu am trecut și culoarea lor politică, pentru că atunci când copilul tău nu are manual, când e subiectul veșnicelor experimente ministeriale,  când e dezorientat căci nu știe încotro să o apuce, când își părăsește prea de timpuriu țara, pentru a accesa alte sisteme educaționale, sau când te anunță că nu mai revine vreodată în România, când nu mai are școală în sat, când îi dispare dragostea de învățătură și își pierde speranța că mai poate deveni acel cineva la care visa de mic – mai contează atunci ce culoare politică au avut toți cei 23? Eu cred că NU.

Indiferent ce mi-ar spune mesajul PR-istic al acestor oameni, noi toți știm sau intuim realitatea găunoasă.

Dacă vrei să controlezi mai ușor un popor, îl îndobitocești. Îi dai manuale proaste, principale și auxiliare, ca să te pierzi de-a binelea, metode de predare plictisitoare, lipsite de modernitate, menții profesorii îngrijorați de ziua de mâine și îngropați în birocrație, umiliți și fără de statutul pe care îl merită în societate, autosuficienți uneori. Așezi în vârful piramidei oameni obedienți politic, cărora le pasă mai mult să-și apere beneficiile temporare decât să realizeze construcții durabile! Sau, pur și simplu, nu te preocupi – lași ca incompetența să devină strategie națională!

Nu scriu acest articol ca o litanie, nici măcar ca o revoltă – mă revolt constant, din 2015, de când am bătut prima oară la ușile ministerului, într-un efort de voluntariat. Nici nu arunc cu piatra, cei 23 au făcut și ei ce au putut, conform competențelor lor și restricțiilor politice.

Nu mă întreb nici dacă au avut insomnii, preocupați de statutul cadrului didactic din România.. Nici dacă au studiat cu sârg secretele celor mai de succes sisteme educaționale din lume. Dacă au încurajat cadre didactice să meargă în schimb de experiență, pentru a contribui la reforma locală. Dacă au pus umărul la debirocratizarea întregului sistem ori la automatizarea lui. Dacă au construit școli noi sau nu au îndrăznit să se ia la întrecere cu BOR. Dacă și-au riscat scaunul, pentru că ei credeau cu tărie într-o strategie, în ciuda directivelor de partid. Oare au fost preocupați de moștenirea care o lasă nu ca și cadou nedorit ministrului următor, ci ca o construcție care să treacă testul timpului?

Dacă vrem să vedem luminița de la capătul tunelului, poate că ar trebui să-i strângem laolaltă pe toți reformatorii locali în învățământ, cei pentru care rezultatele și performanța vorbesc de la sine, un board independent politic, menit să elaboreze o strategie de salvare a sistemului educațional românesc, sub patronajul unui organism de apărare națională.

Mă întreb așa, retoric, când cei 23 și-au depus juramântul ca miniștri, le-o fi trecut prin cap că aveau datoria morală de a continua efortul reformator al unui Spiru Haret? Al Dr. Angelescu? Al numeroșilor savanți ce au studiat în străinătate și au aplicat apoi, ca miniștri ai educației, reforme de modernizare ale învățământului românesc? Oare au avut vreodată senzația că au ridicat castele de nisip?

Școala românească e un câmp de luptă, din care nu câștigă nimeni momentan – poate, pe termen lung, doar ceva mai mulți alegători îndobitociți.

Să nu credeți că învățământul românesc nu duce lipsă de reformatori – îi găsiți pe baricade de 20 de ani, sau mai puțini,  conducând școli private, la standarde internaționale. Pentru că au învățat continuu de la alții, pentru că au avut o viziune, pentru că nu au fost constrânși politic, pentru că au avut ambiția de a demonstra că școala românească poate fi în continuare generator de valoare și de spirite greu de înfrânt.

Așa că, dacă vrem să vedem luminița de la capătul tunelului, poate că ar trebui să-i strângem laolaltă pe toți reformatorii locali în învățământ, cei pentru care rezultatele și performanța vorbesc de la sine, un board independent politic, menit să elaboreze o strategie de salvare a sistemului educațional românesc, sub patronajul unui organism de apărare națională – căci de ce nu ar deveni strategia de reformare a învățământului o strategie prioritară de apărare națională? De apărare a eminenței cenușii, a talentelor pe care acest popor le produce.

Reașezarea statutului cadrului didactic pe traiectoria pe care o merită în societate, descentralizarea, stilul participativ de conducere, aplatizarea ierarhiilor ministeriale și la nivel de inspectorate, cultivarea competențelor de management educațional (nu cel cu bățul), preocuparea reală pentru tot ce înseamnă reformă școlară, debirocratizarea, evaluarea întregului sistem de valori după care se guvernează oricine are drept de predare în țara asta și restabilirea modului de evaluare a competențelor – ar fi doar câteva idei ca să zărim în această viață luminița de la capătul acestui tunel anevoios.

Școala în sistemul public începe curând. La deschidere vom vedea primari, consilieri, preoți și alți funcționari ce se simt datori să apară acolo. Sincer, nici nu aș vrea să-i văd acolo, ci înconjurați de specialiști în educație și co-creând un altfel de viitor pentru țara asta!

Articol publicat și pe blogul Amaliei Sterescu.

S-ar putea să-ţi placă

By 

Email Newsletter

Close