Știam că e pe undeva, poate la un alt etaj din clădirea noastră de sticlă cu P+9 din Pipera. L-am căutat la un moment dat… nu l-am găsit. M-am dus la doamna secretară și am întrebat-o dacă știe unde s-a mutat. Mi-a cerut de două ori numele colegului, ca să îl caute în baza de date cu cartelele de acces, apoi, încruntată un pic, mi-a spus ca nu are pe nimeni cu acest nume în prezent… și nu vede să fi avut vreodată.
Tiberius Budulea
Senior Consultant @ Trend Consult
Mi-am zis că, probabil, este o eroare. Nu era așa important ce doream sa-i spun. Am uitat incidentul. După încă două săptămâni, iar am avut nevoie de o informație despre un contract mai vechi și puteam să jur că al meu coleg mai în vârstă știe exact unde sunt datele respective. Am urcat la etajul managerial și am bătut sfios la ușă: „Nu vă supărați, dumneavoastră ați lucrat direct cu colegul meu… știți cum aș putea da de dumnealui? Îmi sunt necesare câteva date”. Managerul se uită fix la mine și îmi spune, pe tonul sec business as usual: nu îmi mai amintesc de colegul tău.
Da, este o poveste. Poveste plecată de la o întrebare: ce colegi de 60 de ani aveți la voi în corporație? Așa a început căutarea mea. Ca un episod din Twilight zone, în care dispare un întreg segment de populație, ușor, pe nesimțite. Cei rămași își amintesc ca prin ceață despre ei, după care, în timp, sunt uitați total.
Credem că te-ar interesa și: Spune-mi ce ai făcut de COVID-19, ca să-ți spun ce fel de angajator ești
Prima premisă… poate au murit. Am căutat pe site-ul INSSE și, ce să vezi: „La zece ani după cel de-al Doilea Război Mondial, speranța de viață la naștere, pe ansamblul populației, era de 63,17 ani”. Între timp, cifra a crescut până la 70 (media pe sexe) așa că mă gândesc că nu au murit cu toții.
Si atunci m-a lovit: mama mea e născută în 1956. Tatăl meu, care a murit acum opt ani, e născut în 1952. Nu avem colegi de 60 de ani, pentru că ei nu sunt colegii noștri, ci părinții noștri.
Iar revelația asta vine la pachet cu cel puțin trei metehne:
- Antrenamentul nostru, început în adolescență, de a evita părinții până la invizibilitate. Nu vorbim cu ei, despre ei sau pentru ei.
- Nu vrem să locuim împreună cu ei… abia așteptăm să „scăpăm” de ei.
- Nu au ce să ne învețe, pentru că noi suntem, evident, mult mai inteligenți…
Ce mi se pare foarte tare este că, în zece ani, majoritatea dintre noi vom avea (unii au deja) tineri colegi în firmă/ departament, care ne vor da cu flit de n-o să ne vină să credem. Iar în următorii 20 de ani vom deveni și noi, încet-încet, invizibili, nedoriți, cu ani de zile de experiențe de viață adunate, care vor fi privite ca fiind învechite și lipsite de valoare.
De la un cunoscut în jurul vârstei de 50 de ani, am primit următoarea replică: „nu știm să îmbătrânim în corporații!”. Altcineva (doamna psiholog) mi-a spus: „nu știm să prețuim bătrânii și experiența lor”. Alt citat ar fi „nu au dispărut, ci s-au retras la <stat>, pe locuri călduțe, unde nu e nevoie să învețe nimic nou, acolo unde pot să își conserve felul lor de a fi”.
Vă las cu câteva întrebări la care eu mă gândesc, în ideea de a nu deveni invizibil sau nerelevant in următoarea etapă a vieții:
- Cum vreau să fiu eu la 60 de ani (vezi poza)? Ce o să fac? Care va fi sursa valorii mele? Cu ce aș putea contribui în comunitatea mea?
- Cine, în jurul meu, este „colegul de 60 de ani”? Cum pot pune în valoare experiențele lui/ei? Cum pot să-l implic în comunitatea noastră?
Dacă are sens ce am scris mai sus, aș aprecia reacții, poate chiar scurte exemple când demnitatea acestor colegi a fost observată. Nu cred că putem cere generațiilor viitoare ce nu suntem noi dispuși să facem.