În această primăvară, înainte să devină dublu medaliat la Campionatele Mondiale de natație și să bată record după record, David Popovici a publicat o scrisoare deschisă în SwimSwam Magazine.
David vorbește despre pasiunea sa despre înot, despre începuturi și despre oamenii care l-au ajutat să scrie istorie în sportul pe care îl iubește.
Scrisoarea lui David Popovici:
„Scopul meu e să nu-mi schimb niciodată mentalitatea, să nu uit cel mai important lucru: că sportul este distractiv.
Persoana care sunt astăzi este suma tuturor lucrurilor care mi-au fost dăruite de oamenii care mă iubesc, cu răbdare și atenție. În plus, este ceva care este doar al meu.
Familia mea a fost, este și va fi întotdeauna stânca mea. Ea m-a format, mi-a modelat modul de gândire, modul de a vedea lumea și abordarea mea față de sport. Mama, tata și Adrian, antrenorul meu, sunt adulții de la care am învățat cel mai mult, și îl putem include și pe fratele meu, cu opt ani mai mare decât mine, în această listă de profesori pentru viață.
Poate că am început cu sfârșitul, ca să vă povestesc despre mine, dar adevărul este că nicio poveste nu începe chiar cu începutul. Chiar și atunci când ne naștem, suntem deja în mijlocul a ceva.
În orice caz, o voi lua de la capăt.
M-am născut și am crescut în București, capitala României, un oraș care are aproape trei milioane de locuitori – trei din 19 locuitori din întreaga țară. Este un oraș mare și plin de viață și a fost blocstartul meu spre întreaga lume.
Am fost un copil activ – foarte activ. Și știu că mulți oameni spun asta, mai ales cei care, mai târziu, au devenit sportivi, dar eu eram mereu în mișcare. Nu mi-am dorit niciodată jucării, mașini sau jocuri video. Era suficient să mă lași să mă joc cu pietre, bețe și orice găseam prin parcuri și grădini, pentru a mă face fericit. De exemplu, îmi plăcea să mă joc cu insectele. Ochii mei erau mereu preocupați să capteze noi stimuli, în căutarea constantă de a descoperi cum este făcută lumea, pornind chiar de la piesele care o compun.
Mereu în mișcare, mereu treaz, mama mă ducea în parc, în cărucior, și închideam ochii o jumătate de oră. Și, când spun asta, mă refer la exact 30 de minute. În timp ce ceilalți copii petreceau ore întregi dormind, eu simțeam în mine o alarmă biologică, ca și cum zilele erau prea frumoase ca să le irosesc așa. Erau prea multe lucruri gata să fie descoperite.
Chiar și astăzi, în ciuda eforturilor de antrenament, a studiilor și a vieții pe care o duc, nu mă pot odihni niciodată după-amiaza. Încerc, dar cel mult dorm două minute înainte de a simți dorința de a începe să fac altceva. De ceva timp, am găsit modalitatea de a-mi recăpăta energia. Sting lumina, închid telefonul, închid ochii și mă relaxez. Nu dorm, ci folosesc acest timp pentru mine – un fel de meditație în care găsesc puterea de a face față restului zilei.
Acesta este motivul pentru care am început să înot.
Părinții mei au decis să mă ducă la bazin, același în care mă antrenez și azi, ca să ard o parte din acea energie – sau cel puțin ca s-o canalizez – și ca să-mi tratez scolioza.
Cu apa, a fost dragoste la prima vedere. Punct. Îmi amintesc fiecare moment al primei mele lecții de înot. Îmi amintesc că m-am simțit imediat în locul potrivit – ca un pește. Trivial, e adevărat, dar adevărat. Sunt slab, am brațe lungi și mâini mari. În apă, corpul meu filiform își găsise încrederea care, pentru cei care sunt ca mine, e greu de găsit la acea vârstă.
Din acea zi, apa nu a fost doar locul în care mă simt bine, ci și fabrica în care îmi pot construi visele, în care îmi pot hrăni pasiunea.
Timpul în care nu înotam îl petreceam urmărind legende ale înotului. În fiecare dimineață în care aveam liber de la școală, fugeam în sufragerie imediat ce mă trezeam și puneam la televizor cursele de la Beijing 2008: Michael Phelps în toată gloria sa. Îi studiam mișcările, iar tata <îngheța> imaginea ca să-mi arate greșelile pe care le făceam în apă, ca să-mi explice că între mine și acel monstru erau <doar> multe ore de antrenament.
Am urmărit acele videoclipuri până când le-am învățat pe de rost. Le-am urmărit cel puțin cinci ani la rând, de la șapte la 12 ani, și, dacă ar fi fost DVD-uri în loc de videoclipuri de pe YouTube, aș fi putut spune că le-am consumat, la propriu. Apoi, din anul următor, diminețile nu au mai fost atât de libere, fiindcă am început să înot de două ori pe zi. Mi-era foarte greu să mă trezesc devreme – nu înțelegeam de ce trebuia să înot la ora 5 dimineața. Obiceiurile mele alimentare nu au făcut situația mai ușoară. Luam micul dejun cu două ore înainte de înot. Iar antrenamentul de la ora 5 însemna să stau la masă la ora 3 dimineața. Nu s-a întâmplat nici măcar o dată ca părinții mei să nu-mi pregătească micul dejun, arătând o dragoste infinită pentru mine și un respect enorm pentru visurile mele.
La 13 ani e greu să vezi dincolo de efortul zilnic, să vezi importanța fiecărei cărămizi care construiește un viitor solid. La fel ca tehnica mea de înot. Desigur, este în mare parte naturală; instinctul meu este cel care mă determină să înot într-un anumit fel, dar am lucrat mult și continui să o fac împreună cu antrenorul meu.
Ore și ore petrecute pentru fiecare detaliu în parte. Adrian și cu mine vorbim foarte mult despre înot – am putea petrece zile întregi discutând despre tehnică și legendele din trecut, fără să ne plictisim nicio secundă. Mulți spun că modul în care înot are legătură cu stilul lui Ian Thorpe.
Fără îndoială, tehnica sa a fost o sursă de inspirație pentru mine. Mai mult de 20 de ani mai târziu, sunt liber să înot în acest mod.
Și spun <liber> pentru că el a fost primul care a încercat să regândească, într-un fel, stilul liber. Și-a asumat riscul de a schimba regulile unui sport despre care, la începutul noului mileniu, oamenii credeau că știu deja tot. Bătăi lungi, foarte lungi, și răbdarea de a aștepta ca trupul să termine întreaga fază de alunecare. E dificil să ai răbdare când înoți 100 sau 200 de metri, dar apa este cea care o cere, iar noi trebuie să o ascultăm.
Dacă mi-ar fi spus cineva, în urmă cu doi ani, că acel copil incapabil să tragă un pui de somn după-amiaza va ajunge în camera de apel la Jocurile Olimpice, alături de campioni precum Caeleb Dressel sau Kyle Chalmers, probabil că aș fi spus că e nebun sau că a fost doar un vis.
M-aș fi simțit ca o furnică mică, sau mai degrabă ca un gândac, ca insectele cu care mă jucam în copilărie.
Dar, în urmă cu câteva luni, s-a întâmplat cu adevărat. Eram în camera de apel la Olimpiada de la Tokyo și gândurile mele m-au surprins cumva: <Este adevărat, cei din jurul meu sunt giganți ai înotului; ei au scris pagini importante ale acestui sport – aceleași pagini pe care unii copii le vor urmări și revedea la televizor până când le vor învăța pe de rost. Dar și eu sunt aici, și sunt și eu un gigant. Am câștigat acest loc, iar Jocurile Olimpice ne învață că fiecare culoar are o șansă>.
M-am simțit foarte bine la Tokyo și sper din tot sufletul să particip la mai multe ediții, pentru că Jocurile Olimpice sunt o specie diferită. Sunt o lume diferită, în care poți lua prânzul și poți merge cu autobuzul chiar lângă adversarii tăi. Olimpiada reprezintă adevărata esență a sportului. Și de aceea nu vreau să uit niciodată cât de mult mă distrez – cât de mult îmi place să fac ce fac.
În ultimii 50 de metri ai celor 100 de metri liber, m-am trezit vorbind în apă. Nu în mintea mea, ci chiar în apă – sau poate că vorbeam cu apa.
La fiecare două lovituri, spuneam: <Îmi place asta la nebunie>”.
