În frenezia „feis-buchistă” de astăzi, „Cogito ergo sum” al lui Descartes ar putea fi devansat ușor de sintagma „Am facebook, deci exist!”. Dar nu retorica facebook-ului este subiectul meu, ci o fărâmă din ceea ce înseamnă acest web.
Diana Năstase
HR Manager
Primesc și citesc tot felul de cauze, de la idei ecologiste, principii de viaţă și conduită socială, până la mesaje ce însumează drama unora mai puţin urmăriţi de noroc. Desigur că ultimele sensibilizează și cea mai amorţită inimă. Dar toate acestea, oricât ar fi de promovate și re-lansate, nu își ating obiectivul final datorită sutelor și chiar miilor de click-uri. Până la urmă, înfiinţarea, schimbarea, devenirea și chiar vindecarea se produc după acţiuni concrete și susţinute. Mi-a atras atenţia, însă, un apel stingher – „Salvaţi România de mediocritate!”. Conform DEX-ului, mediocritatea se referă la „insuficienţa de calitate, de valoare sau de merite”. Hm! Îmi fuge gândul în o mie de direcţii, iar dacă ar fi să ader și să mă aliniez ca salvator, mă întreb cu ce aș începe și încotro aș lua-o.
Trag aer în piept și, înarmată cu o doză de curaj și – zic eu – bun gust și simţ, m-aș lupta, mai întâi, cu cântăreţii „fără număr, fără număr”. Apoi, după ce acești „artiști lăutari” s-ar putea, totuși, număra pe degetele unei singure mâini și nu le-ar fi dedicate canale întregi de emisie, (nu) m-aș uita la domniţele cu nuri, care, cu priviri lascive, ne încântă serile din fotoliile lor de asistente, logodnice ale cuiva (de preferat fotbalist) sau din alte roluri VIP. Nu aș râde la orice tip de „divertisment” și l-aș taxa cu seriozitate morbidă, în loc de veselie tâmpă, și cu zâmbete triste, în locul hăhăielilor zgomotoase.
Deși suntem în era „voyeuristă”, când o curiozitate aproape patologică ne împinge să privim pe gaura cheii, aș ignora total atâta „joc teatral”, seară de seară. Prea multă dramă între înșelat și înșelată, soacră și noră, nevastă și amantă, se consumă inutil pe micile ecrane! Aș conspira cu toţi semenii ce mi se alătură să arătăm cu degetul spre utilizatorii surzi de telefoane mobile, care urlă cât îi ţin plămânii după ce au răspuns interlocutorilor, la auzul unor sonerii muzicale, ritmate și neapărat asurzitoare. Tot în această categorie i-aș include pe cei care se încăpăţânează să păstreze soneriile telefoanelor deschise, chiar dacă se află într-un cadru în care nu-și au locul telefoanele deschise, oricât de ocupaţi, căutaţi și importanţi le-ar fi proprietarii: concerte, prezentări, săli de teatru sau, de ce nu, ședinţe.
Aș blama scuipătorii, aruncătorii de gunoi pe stradă și șoferii prea șmecheri să respecte regulile, traficul si pe ceilalţi. Cu ceva timp în urmă, era în vogă cântecul unei trupe de muzică: „Trag un claxon”, iar noi, firește, ne-am dovedit campioni la trasul claxoanelor, nu neapărat din slăbiciune pentru a semnala apariţia unor forme, dar și pentru a-l pedepsi pe cel care merge prea încet în faţa noastră, pe cel care tocmai ne-a depășit, pe cel care nu ne-a depășit, dar își propune, pe cel care nu ne-a depășit, nu dorește, nu își propune, dar există în trafic… Aș duce o luptă și aici.
După toate acestea, mi-aș dori să pot să amendez urâţenia ambientală: să nu facem casă cu turnuleţe, ziduri roz cu vernil sau turcoaz, motel cu palmieri de plastic și nici acoperișuri aurii. Aș amenda picnicul românesc greșit înţeles, cu mici, cu bere, cu foc în mijlocul pădurii, făcut cu cărbuni și combustibil și înteţit cu crengi proaspăt culese. În schimb, aș încuraja plantatul pomilor și orice fel de muncă voluntară ce poate aduce un real folos celor din jur.
Aș taxa vorba aspră și vulgară, trâmbiţată public, cu dezinvoltură, indiferent de loc: liceu, parc, catedrală, magazine. Prea des auzim grosolănii și tot felul de vulgarităţi, încât s-ar crede că au devenit limbaj naţional. Nu aș lăsa în pace agramaţii și pe cei care chinuie limba română, mai ales dacă pozează în modele ale societăţii, ţinându-ne, din când în când, discursuri. Să ne iubim limba română învăţând-o! În fond, nivelul nostru de cultură este dat de limba pe care o vorbim.
Aș trimite în școli și aș reţine acolo copiii uitaţi în parcuri sau pe străzi, maturizaţi devreme, dependenţi de sticlă și înecaţi de fum, iar celor aflaţi în școli le-aș spune răspicat că, fără carte, ajung pe… „Ajung unde vor ei astăzi” – ar spune unul dintre ei, deși mai târziu vor fi atât de goi pe dinăuntru, atât de lipsiţi de menire și de orice fel de identitate – identitate cu ţara, cu limba, cu neamul… căci ele se vor mistui…
M-aș adresa, constant, alături de învăţători, profesori, pedagogi, părinţi și alţi îndrumători: „Nu artiștii fără număr, nu fetele placide din fotolii, nu acel banc, nu drama de cu seară, nu scuipătorii, nu teribilismul în trafic ne salvează, dragii mei! Spuneţi-le <nu> răspicat acum, până nu e prea târziu! Nu vă lăsaţi ispitiţi, nu confundaţi non-valoarea zilelor noastre cu valoarea. Din păcate, azi, sistemul nostru de valori este răsturnat. Înscăunaţi-l voi!”. Cred că, până la urmă, suntem cu toţii de acord că educaţia, pe lângă că ne aduce valori morale și culturale, ne și ajută să schimbăm atitudini, comportamente și mentalităţi.
Mai departe, aș osândi lipsa de acţiune, străduinţă și indiferenţa. Dacă vrem acel „altfel” al meleagurilor străine, invidiat și ridicat la un rang superior prin comparaţii în defavoarea noastră, prin stereotipizări care invocă motive artificiale și deloc scuzabile: „românisme”, „ca la noi, la nimeni”, „tipic românesc”, ar trebui să ne asumăm acest lucru, să ne angajăm cu responsabilitate și să acţionăm în direcţia potrivită, având în minte și suflet setul de valori și idealuri ce ne ajută să construim împreună societatea pe care ne-o dorim.
Altfel, acceptăm mediocritatea, invidiem Occidentul, ne vedem fiecare, în mod individual, de sine – loc de muncă, casă, vacanţă -, într-o rutină ciclică și anostă. Avem două opţiuni: să stăm deoparte, mai click-uim pe-o cauză și ne vedem mai departe de viaţă, că asta este ţara, aceștia suntem noi, sau salvăm viitorul promovând valori autentice și simple, modele reale de viaţă și conduită civică. Chiar de astăzi.