AI nu a venit peste noi cum ne imaginam acum câțiva ani. Nu au apărut roboți pe holurile birourilor și nici nu ne-a concediat ChatGPT pe toți într-o marți dimineață, după cafea. În România lui 2026, schimbarea e mult mai subtilă și, parcă tocmai de asta, mulți încă nu realizează cât de mare este, de fapt.
Camelia Floarea
Business, Change & Organizational Impact
La începutul lui 2024, AI a fost pentru mulți dintre noi o joacă. „Ia să văd ce știe să facă”. Un mail, o poză, un plan de vacanță, un text pentru LinkedIn, pe care oricum l-am rescris după aceea, că suna prea perfect și noi încă avem nevoie să pară că suntem oameni, nu broșuri corporatiste ambulante.
Eu am început să mă joc cu tool-urile astea acum vreo doi ani și jumătate, aproape când au apărut. La început păreau mai degrabă niște experimente interesante pentru oameni curioși, cărora le place să testeze tot ce apare nou. Între timp, deja multă lume le folosește într-o formă sau alta.
- Mariana Marin, HR GM Talent and Development @ Renault Group România, despre dezvoltare, oportunități și curajul de a-ți modela propriul parcurs profesional
- AUMOVIO, în topurile celor mai doriți angajatori din automotive și din județele Sibiu, Iași și Timiș
- De pe mare în retail: Loredana Novac, fostul ofițer de marină care a devenit Store Manager la JYSK
Ce am observat însă este că mulți oameni încă le folosesc ca pe niște motoare de căutare mai fancy. Și, de fapt, ele nu sunt doar atât.
Din experiența mea de până acum, GPT mi s-a părut foarte bun ca partener de idei și pentru crearea de conținut. Îl folosesc mult pentru structurare, explorare, scris, brainstorming și conectarea ideilor. Gemini mi s-a părut util mai ales pentru căutare, documentare și organizarea informațiilor, în special în ecosistemul Google. Claude, în schimb, mi s-a părut foarte bun pe logică, texte mai lungi, conversații mai așezate și chiar prezentări generate foarte rapid.
Și cred că aici apare o confuzie interesantă: mulți oameni întreabă AI „care e răspunsul?”, când de fapt valoarea reală vine mai degrabă din felul în care îl folosești ca să gândești mai bine.
La mine, cred că a prins foarte repede din două motive: rapiditatea și curiozitatea.
Îmi place viteza. Îmi place când pun o întrebare și primesc imediat structură, idei, perspective, studii, contraargumente, exemple, pattern-uri și încă trei direcții la care nu mă gândisem. Pentru un om curios, AI este efectiv stimulant. Uneori prea stimulant. E ca și cum ai avea acces permanent la un brainstorming infinit, care nu obosește niciodată.
Mai ales că, de multe ori, răspunsurile vin clare, așezate, structurate și surprinzător de bine conectate între ele. Pentru un om pragmatic și destul de matematician ca mine, asta e aproape relaxare psihică. Eu nu sunt o scriitoare. Nu sunt genul artistic care stă cu ceaiul lângă geam și îi vine inspirația la apus. Eu sunt mai degrabă omul cu „bun, concret, cum facem, când, cine, până când și cu ce resurse?”. Și, probabil, tocmai de asta m-a prins atât de tare.
Trebuie să recunosc ceva important: pe partea de învățare, AI chiar m-a ajutat enorm. Nu doar să găsesc informații, ci să înțeleg mai repede, să conectez idei, să simulez situații, să pun întrebări fără să simt că „deranjez” pe cineva și să aprofundez subiecte într-un ritm foarte personalizat. Aici cred că potențialul este uriaș și foarte real.
Și da, ca să rămân consecventă cu tot ce am povestit până acum, inclusiv articolul acesta a fost scris împreună cu AI. Eu am venit cu ideile, experiențele, întrebările, contradicțiile și observațiile.
AI m-a ajutat să le structurez, să le leg și, probabil, să sune puțin mai coerent decât ar fi sunat într-un document Word început la 11 noaptea cu titlul „articol_final_v7_final_final2”. Deci dacă vi se pare prea bine organizat pentru un om care are 47 de tab-uri deschise simultan… acum știți de ce.😊
Problema e că exact aici poate apărea și reversul medaliei. Pentru că, dacă ai permanent acces la mai multe idei, mai multe informații, mai multe explicații, mai multe perspective și mai multe variante, creierul nu mai prea primește pauză. Și cred că există un risc real să devenim obosiți psihic fără să ne dăm seama. Nu pentru că facem ceva greu neapărat. Ci pentru că mintea noastră stă într-un flux continuu de stimulare și procesare.
La un moment dat, mi-am dat seama că poți foarte ușor să intri într-un loop de „încă o întrebare”, „încă o perspectivă”, „dar dacă analizăm și asta?”, „dar oare aici ce pattern este?”.
Și, până te uiți la ceas, ai avut o conversație de două ore despre AI, cogniție, dependență digitală, organizații, project management, psihologie, culori de păr și vacanțe. Ceea ce, dacă ne gândim bine, nu cred că era în planul evoluției umane acum 200.000 de ani.
Apoi, fără să ne dăm prea tare seama, AI a început să intre în tot: în prezentări, workshopuri, proiecte, rapoarte, brainstorminguri, meetinguri, feedbackuri, strategii și, foarte important… în felul în care gândim. Și aici începe partea interesantă. Pentru că AI nu schimbă doar cât de repede muncim. Schimbă relația noastră cu propria competență.
Astăzi, aproape oricine poate face o prezentare „wow”, un plan „strategic”, un text „foarte bine structurat”. Toată lumea poate suna puțin mai smart, puțin mai organizată și puțin mai corporate decât este în realitate.
Dacă ești puțin atent, începi deja să recunoști ce este făcut cu adevărat și ce doar sună bine. Avem tone de conținut impecabil scris și foarte puține idei care chiar rămân cu tine după ce ai închis laptopul.
AI ridică standardul de formă pentru toată lumea. Da’ nu automat și standardul de profunzime.
Și cred că aici apare confuzia mare din perioada asta. Mulți oameni au senzația că devin mai competenți. Și uneori chiar devin. Înveți mai repede, explorezi mai mult, ai acces instant la explicații, exemple, simulări și idei.
Dacă acum câțiva ani căutam trei zile o structură bună pentru un workshop, acum o am în 40 de secunde și încă 12 variante bonus, că poate una are și iconițe albastre și mă inspiră mai tare.😊
Provocarea, zic eu, e că există o diferență mare între „pot genera ceva” și „înțeleg profund ce fac”.
Poți discuta cu AI ore întregi despre leadership fără să fi avut vreodată o conversație dificilă cu un om care plânge în fața ta într-o sală de meeting. Poți face o strategie impecabilă fără să fi implementat nimic într-o organizație în care jumătate din oameni nu deschid mailurile și cealaltă jumătate sunt în șapte proiecte simultan și încă trei grupuri de WhatsApp.
La un moment dat, într-o conversație, am întrebat direct AI: „Care sunt motivele pentru care ai fost creat?”.
Răspunsul a fost surprinzător de lucid pentru ceva ce nu are conștiință: „Pentru a amplifica accesul la informație, pentru a accelera munca cognitivă, pentru a ajuta oamenii să creeze, să învețe, să exploreze și să rezolve probleme mai rapid”.
Sună aproape idealist. Și, probabil, într-o anumită măsură, chiar asta încearcă să facă. Dar, în aceeași conversație, am întrebat și cât de obiectiv poate fi cu adevărat. Iar aici lucrurile devin puțin mai nuanțate. Pentru că AI nu „gândește” cum gândim noi. Nu are experiență, nu are emoții, nu are responsabilitatea consecințelor.
Funcționează pe modele statistice, probabilități, pattern-uri și algoritmi antrenați pe volume uriașe de date generate tot de oameni. Cu alte cuvinte, învață din noi. Din tot ce scriem, căutăm, explicăm, contrazicem și construim online.
Și atunci apare întrebarea: cât de obiectiv poate fi un sistem antrenat pe internetul omenirii?
AI poate fi foarte util. Uneori chiar briliant. Dar este și profund influențat de datele pe care a fost antrenat, de felul în care sunt formulate întrebările, de context, de bias-uri umane, de modele dominante de gândire și, uneori, și de cât de convingător sună un răspuns, nu doar de cât de adevărat este. Ceea ce îl face extrem de puternic, dar și motivul pentru care nu ar trebui tratat niciodată ca o autoritate absolută. Mai ales într-o perioadă în care mulți oameni sunt atât de obosiți cognitiv încât primul răspuns coerent începe să parăși cel corect.
Apropo de asta, există deja și o discuție foarte serioasă despre dependența de AI. Nu în sensul clasic, ca la social media unde stai și faci scroll două ore fără să-ți dai seama. Aici lucrurile sunt mai subtile. Pentru că AI nu îți consumă doar atenția. Poate începe să-ți preia și o parte din procesele cognitive.
Începi să-l folosești ca să structurezi idei, să clarifici, să formulezi, să verifici, să rafinezi, să explorezi variante, să validezi percepții și să iei micro-decizii mai repede. Și, fără să-ți dai seama, creierul începe să se obișnuiască cu feedback instant, claritate rapidă, răspuns continuu, brainstorming nelimitat și optimizare permanentă.
Iar aici apare un risc foarte interesant pentru perioada următoare: nu neapărat dependența emoțională, ci hiper-stimularea cognitivă. Adică devine tot mai greu să stai cu o problemă fără răspuns instant, să tolerezi ambiguitatea, să procesezi lent, să construiești o idee fără feedback imediat sau, pur și simplu, să ai răbdare cu propriul proces de gândire, ceea ce pentru mine este chineză (răbdarea 😊).
Mai apare și un alt risc despre care cred că vom vorbi tot mai mult: să pierdem interacțiuni umane reale pentru că AI este atât de accesibil și eficient. M-am gândit și la asta. Pentru că, da, îmi place conversația cu AI. Îmi place că răspunde repede, îmi place că ține contextual, îmi place că putem merge foarte adânc în subiecte, în câteva minute.
Dar dacă mă întreabă cineva ce îmi place mai mult, răspunsul meu rămâne: tot oamenii.
Cu tot ce vine la pachet: emoții, tonalitate, priviri, pauze, energia dintr-o conversație reală, glumele care nu ies perfect, momentele jenante, oamenii care se contrazic, care se răzgândesc, care spun „nu știu” sau care îți schimbă complet starea doar prin felul în care intră într-o încăpere.
AI poate simula conversația umană foarte bine. Dar încă nu poate înlocui sentimentul ăla de conexiune reală dintre oameni. Și sper să nu ajungem să uităm cât de important este.
Și mai cred ceva: după aproape doi ani și jumătate de experimentat cu tool-urile astea, adevărata provocare nici măcar nu cred căva fi implementarea AI. Tehnologia avansează atât de repede încât implementarea va deveni, probabil, partea mai simplă.
Problema reală cred că va fi frica oamenilor că „AI o să le ia jobul”. Și înțeleg perfect de unde vine. Doar că omenirea a mai trecut prin asta. La un moment dat, nu au mai existat vizitii. Și totuși… nu a murit nimeni.😊 Au apărut alte joburi, alte competențe și alte moduri de a lucra.
Și mai cred că multe organizații vor descoperi foarte repede că problema lor nu este AI. Ci datele. Pentru că AI are o limitare pragmatică: nu poate lucra bine fără date bune. Și aici începe realitatea mai puțin glamorous: procese neclare, informații împrăștiate, documente neactualizate, knowledge ținut „în capul oamenilor” și 14 variante de Excel numite „final_v2_bun_acum”.
AI poate accelera enorm multe lucruri. Dar nu poate face magie într-un haos organizațional pe care nici oamenii nu-l mai înțeleg complet. Pentru că uneori am impresia că riscăm să devenim foarte eficienți, foarte rapizi, foarte informați și obosiți. Și atunci începe să conteze altceva.
Nu cine produce mai mult, nu cine face mai multe slide-uri. Nu cine scrie cel mai frumos mail. Ci cine vede contextul, înțelege oamenii, poate lua decizii când nu există răspuns perfect, poate conecta lucruri diferite, poate construi încredere și poate naviga ambiguitatea fără să intre direct în panică sau într-un workshop despre reziliență.
Paradoxal, într-o perioadă în care AI poate genera aproape orice, competențele profund umane devin mai valoroase, nu mai puțin importante. Cred că în România suntem într-un moment foarte interesant. Încă experimentăm, încă suntem între entuziasm și scepticism. Între „AI ne schimbă viața” și „lasă, că tot omul face diferența”.
Și, probabil, adevărul e undeva la mijloc.